Hai, mai repede!
Unii oameni sunt de-a dreptul aerieni, parcă trăiesc în altă lume, guvernată de alte reguli. Am văzut azi o tipă la metrou, fix pe scări la ieşire, care se legăna (că nu pot să folosesc termenul “a merge”) când la stânga, când la dreapta, apoi se uita în jos, admirându-şi cizmele probabil, asta în timp ce îşi ţinea mâinile încrucişate în jurul taliei (ştii tu, ca atunci când îţi este frig şi “te ţii” singur în braţe). Avea o mişcare de trup atât de lentă că-ţi dădea senzaţia că e prinsă cu sfori şi cineva tare adormit o manevrează. Şi mergea atât de încet încât îţi venea s-o propulsezi c-o îmbrâncitură. Şi ieri am observat o alta, în staţia de tramvai care, deşi probabil era conştientă că în urma ei mai sunt alţi oameni care vor să înainteze, se plimba ca pe bulevard cu geanta atârnată de încheietura mâinii.
Aşa mi-am confirmat eu că am o problemă cu oamenii molcomi, domoli, care se mişcă greoi şi înaintează lent.
Pe acelaşi principiu, nu mă potrivesc prea bine cu oamenii care gândesc şi reacţionează lent. Şi nu mă refer la IQ. Doar că nu-mi place lipsa de promtitudine, lentoarea unei reacţii, tărăgănarea unei replici, privirea pierdută, tonul sacadat şi molcom. Eu vreau explozie, agitaţie interioară care să se manifeste în acţiuni rapide, clocot de idei şi replici. Îmi plac oamenii care sunt activi, care se mişcă cu precizie, către o ţintă, cu mers apăsat şi hotărât, cu atitudini promte şi reacţii neuronale instante.
Sunt de acord cu mişcările tacticoase şi încetineala gândurilor, dar doar în intimitatea propriei minţi sau la o cafea cu spumă, lângă o fereastră ce-ţi arată o imagine tăcută. În Bucureşti, însă, am sentimentul că nu se potrivesc cu peisajul.
Poza de aici.
