Mă prefac în acel ceva care nu-mi întoarce zâmbet, ci doar îmi pleacă fruntea. Doar că uneori îmi face o sadică plăcere să văd ce-i pe creştet şi aşa mă alin că fruntea plecată e o bătălie câştigată din start.
Mă prefac în iernatic care-şi ascunde căldura sub un strat de protecţie ca să-şi ferească bunul de rău. Deşi aş vrea să scot frumosul, bunul şi wow-ul din nou la lumină ca să-mi scot, odată cu ele, şi asul din mânecă.
Mă prefac în nevăzător, deşi limpede observ. Dar cu observaţia nu treci puntea şi ea nu-ţi aduce nici determinarea. E doar o observaţie ce poate fi observată, nu şi clarificată.
Mă prefac în nepăsător, chiar dacă adânc începe să mă apese. Dar jur că nu ştiu care-i soluţia de mijloc, iar cea din capăt, de la extremă, mă epuizează în gând. Şi-am căutat şi ajutor şi tot degeaba. Cu reţetarul nu găseşti mulţumirea, c-atunci am fi cu toţii ca la dex.
Disciplinare? Când te prefaci, ai grijă să te şi faci. Altfel rişti să-ţi fie transformarea, sentinţă la trecut. Şi toate cazurile încheiate, au dovezi şi pedepse arhivate. Iar eu numai în rând nu stau, de cum văd un zid, cu coarnele în el m-am înfipt.
Cumpătare? Măsura fără luare aminte e greu de măsurat: mai bine-o sari decât s-o ocoleşti. Iar de mi-ar ajunge memoria pentru fiecare impuls, mi-aş face lung colier de fericiri orgasmice pe care cu vanitate pe văile gâtului l-aş purta. Vin în tandem, nu ştiu să le despart.
Ambiţie? Da! Da! Oamenii ambiţioşi sunt şi frumoşi, doar că uneori greu înţeleşi: dacă mişti din coate, deranjezi. Deşi tot ce ţi-e mai sus, ar trebui să-ţi fie ţel, nu inamic. Dar lumea nu înţelege, pentru că înţelegere de am avea cu toţii, am fi ca-n dex, am zis mai sus. Aşa că, e clar, se vede: cu ambiţia nu-ţi faci prieteni!
Abstinenţă? Suferinţă? Nu. Asta-i sfâşiere, nu transformare!
Răspunsul dintr-un cuvânt nu-l găsesc. Eu-s om de fraze lungi. Poate c-ar trebui să pun mai multe verbe decât substantive. De mâine.
