Măşti

Am vazut un film în care o fată roşea extrem de tare atunci când auzea numele băiatului pe care îl plăcea…era foarte complexată din acest motiv şi vroia să fie operată ca să scape de boală, chiar şi cu riscurile unor complicaţii serioase care puteau aparea. Motivul ei era unul foarte real, acela că nu-şi putea ascunde emoţiile de nici un fel…

Mi s-a părut foarte interesantă realitatea asta pe care noi o ignorăm în fiecare zi: avem posibilitatea de a ne ascunde foarte uşor emoţiile şi trăirile faţă de cei din jurul nostru. Dacă ne place ceva sau, dimpotrivă, ne enervează, putem să ne prefacem, ca să nu ne dăm de gol.

De câte ori nu am simpatizat pe cineva, dar în faţa lui/ei ne-am prefacut indiferenţi sau mai rău, chiar îi tachinam, în aşa măsură încât persoana respectivă putea să jure că nu prea o suportăm? Sau de cate ori nu ne întâlnim cu persoane pe care nu le prea agreem, dar ne prefacem că suntem amabili şi zâmbim, schimbăm impresii, numere de telefon şi întodeauna discuţia se termină cu “poate ieşim şi noi la o cafea într-o zi…”, deşi ştim că nu o să facem asta niciodată?

Trăim uneori cu nişte măşti pe faţă şi jucăm diferite roluri care să ne facă să ne integrăm omeneşte în diferite situaţii.

Ascultam acum câteva zile o prostie mare: cică într-o relaţie amoroasă trebuie să-ţi calculezi fiecare mişcare, reacţie, chiar şi privire! (a spus-o Anna Lesko, deci era clar de la început că e o tâmpenie, dar nu m-am putut abţine să nu ma minunez) Am râs jumătate de oră, apoi mi-am dat seama că nu e prima dată când ascult această idee şi poate nici nu mi-e prea străină practica ei…Am mai auzit de multe ori de replici pregătite dinainte să fie servite unei anumite persoane sau de tactici diferite de a ascunde adevăratele intenţii. De exemplu, toată lumea dă sfaturi de genul: “nu ii arăta că iţi place de el, că i se urcă la cap” sau “prefă-te că eşti indiferentă, să vezi ce te caută apoi” sau “zii că asculţi numai house că lui asta îî place, ce dacă tu n-ai ascultat în viaţa ta asta” etc…

Ne creem un rol, o mască, o bulă de săpun, care la prima adiere se sparge. De ce să ne tot prefacem şi să ne ascundem după deget, când frumuseţea lucrurilor constă tocmai în a le savura pe deplin…Da, sunt de acord ca misterul are rolul lui si că jocul e amuzant şi incitant, dar atat timp cât are doi jucători care amândoi ştiu că interpretează roluri. Un scenariu jucat doar de un personaj, prinde contur de minciună, atat timp cât partenerul habar nu are că ce ii spui tu de fapt e ceva total diferit de realitate.

Recunosc că nu sunt o sfântă şi că mai am şi eu tendinţa să ascult sfaturi din astea, dar încerc pe tot posibilul să evit prefăcătoria, chiar dacă, se pare, pe termen scurt dă rezultate. Nu sunt genul de om care să-mi sigilez sentimentele într-o cutie, să-i pun lacăt şi apoi să-mi lustruiesc noua mască mult mai eficentă decât adevărul. Cu toate astea, ca tot omul, profit de faptul că trăirile şi emoţiile mele nu sunt, fizic, evidente şi le mai ascund din cand in cand…În primul rând pentru că nu pe toate mi le pot asuma sau nu pentru toate pot da socoteală; În al doilea rând pentru că, în anumite situaţii, acest lucru e impus de regula bunul simţ.

Cum ar fi oare dacă nu le-am mai putea ascunde? Nu cred că ne-ar fi prea uşor să ni le acceptăm şi să ni le asumăm…Ar deveni ele mult mai raţionale, din moment ce ar trebui asumate? Dar s-ar mai numi ele sentimente dacă ar fi consecinţe ale raţiuni?