Cunoscuţii necunoscuţi

Eşti într-un loc plin de oameni, muzică şi fum…Toţi încearcă să pară spirituali şi naturali…Îţi fereşti privirea…Apoi întâlneşti nişte oameni speciali, frumoşi pe dinafară şi pe dinăuntru, toţi de treabă, amuzanţi, naturali şi spirituali…Legi conversaţi cu ei, râdeţi impreună, vă simţiţi în largul vostru, aşa cum demult nu aţi mai facut-o şi ai chiar impresia că o să legaţi o prietenie. Te fascinează lumea în care ei se învârt, asculţi poveştile lor şi ţi-ai dori să faci asta în fiecare zi. Râzi la glumele lor şi ei la ale tale. Se stabileşte o conexiune şi se vede clar că vă e bine împreună…

Apoi, subit, se trece la alt nivel, aşa, prin surprindere…Nu se pune problema că nu ai fii ştiut că au apus de mult vremurile când între un băiat şi o fată se mai puteau încă lega şi relaţii non-sexuale, dar te uimeşte faptul că trecerea se face aşa de repede…Spui “nu” şi el acceptă refuzul fără să se supere…totuşi ceva se pierde…Discuţia devine aridă, glumele nu mai au sare şi piper, ci plutesc amorfe în aer în timp ce tu încerci să mai zâmbeşti, ca să nu te dai de gol…Ochii nu se mai privesc, corpurile se distanţează şi apare starea de moleşeală în care fiecare se retrage în sine, încercând să lase cortina peste noapte…

Somn…agitat, întrerupt, într-o singură poziţie, cu hainele de ieri…Te trezeşti mai devreme decât ceilalţi şi începi să bântui prin casa necunoscută căutând o faţă familiară…Te pierzi printre multele uşi închise, greşeşti camera, apoi te întorci în pat, sperând să mai amăgeşti somnul, să te prefaci că te odihneşti şi că totul e în regulă…Genele se prind una de alta, dar în capul tău se amestecă pasaje din conversaţiile de aseară, muzica şi fumul pe care l-ai inhalat involuntar şi, pentru un moment uiţi cine şi unde eşti…Te trezeşti din nou şi pleci în cautare de persoane cu care să te înţelegi dintr-o privire…Deschizi o uşă şi o găseşti pe ea, prietena ta…stă cu spatele la uşă şi priveşte panorama aia imensă şi fascinantă de la etajul 9. În mână ţine o ţigară aprinsă şi când te vede îi râde faţa. Îţi e de ajuns…

Casă străină, oameni străini, conversaţii aiurea, mizerie peste tot, peretele roşu cu poze din buletin, panorama, afişul gigant cu Muse, tricoul atârnat în baie, serveţelele ei folosite…totul e acolo, aşa cum le-ai lăsat cu câteva ore înainte, când încă mai râdeai cu oamenii ăia şi te distrai pe seama amintirilor lor…Acum nu simţi nimic apăsător, nici măcar amorţeală sau oboseală…poate o uşoară mulţumire de sine că ai zis “nu”, dar totuşi ai trecut şi prin asta…şi o uşoară tristeţe, căci simţi că acesta e sfârşitul în relaţia cu ei…

Nu ştii cum să pleci de acolo…Ţi-ar plăcea să-ţi fie cerut să laşi ceva, chiar dacă ştii că e aproape imposibil să se mai întâmple asta, mai ales după ce ai zis “nu”… Îţi iei inima în dinţi şi te duci la el…la unul din ei…îl vezi aiurit şi ciufulit, dar ochii îi sunt clari şi te privesc, dar altfel decât ieri…Ieşi pe uşă şi măreşti pasul având în minte doar imaginea momentului când ai intrat pe ea şi situaţia era amuzantă şi fascinantă…acum e totul galben, căci bate soarele mult prea puternic…Te grăbeşti spre metrou şi încerci să-ţi păstrezi verticalitatea corpului, ştiind că apartamentul de la etajul 9 are vedere spre stradă şi ai putea fii urmărită cu privirea…

Te îndrepţi către casă şi în suflet îţi rămâne o uşoară mâhnire la gândul că nu ai cunoscut oamenii ăştia în altă situaţie, că nu ai putut să le afli povestea în alt context din care ea să poată continua, nu să se rupă aşa de brusc…Dar eşti mulţumită că ai râmas cu experienţa, cu amintirile şi cu faptul că te-ai mai detaşat puţin de lumea ta…