Trecutul te face să-ţi sabotezi viitorul?

Vroiam să scriu un blog despre ceva care mă frământă de mult timp (ceva despre care am să şi scriu de altfel), dar nu ştiam cum să încep şi, ca să vezi coincidenţă, mă sună azi tata şi-mi ridică mingea la fileu…

M-a întrebat ce părere am despre băiatul ăla de 18 ani care s-a sinucis şi mai ales dacă eu cred că profesoara cu care el avea o relaţie, este vinovată pentru faptul că el a murit. I-am zis că nu cred că e vina ei, deşi nu ştiu detalii despre relaţia dintre ei, dar că oricum ar fi, atunci când decizi să-ţi iei viaţa, e doar decizia ta şi asta înseamnă că ai tu nişte probleme, indiferent de motivul sau pretextul pentru care le declanşezi. Tata o ţinea pe a lui şi răspicat îmi zicea că-i şi vina ei…Eu, nu şi nu, până când a recunoscut, zâmbind, că a insistat special ca să mă testeze, să vadă ce gândesc eu referitor la sentimente de iubire duse până la extrem…

Normal, s-a liniştit când a văzut că am mintea limpede şi că sunt în stare să discern lucrurile: părerea mea e că băiatul acela s-a sinucis pentru că avea nişte probleme psihice, nu din iubire…Oricât de mare ar fi fost iubirea sau suferinţa, ea nu e un motiv să mori…O suferinţă în dragoste nu e decât un pretext pentru gestul ultim pe care băiatul l-a făcut.

“Stai, tată, liniştit că, oricât de mult aş putea vreodată iubi sau suferi din dragoste, nu o să mă sinucid pentru asta!” Asta i-am zis şi asta cred…

Şi uite aşa discuţia cu tata se leagă perfect cu ideea pe care o am eu de ceva timp încoace…Am întâlnit câţiva oameni cu răni majore pe suflet provocate de iubiri eşuate, ratate, neîmplinite…oameni care, datorită suferinţei, au ales ca într-o relaţie să se închidă în ei, să nu se mai exteriorizeze, să nu mai simtă, chiar…Sunt oameni cu sufletul trist, care refuză să primească, ridicând un zid înaintea celorlalţi, de teamă să nu sufere din nou…oameni cărora le e teamă să-şi conştientizeze sentimentele, să le exprime, să ofere încredere celor din jurul lor…Sunt oameni care au ales să-şi pedepsească prezentele iubiri pentru dezamagirile primite din parteaiubirilor trecute…au ales să răsfrângă consecinţele unor lacrimi din trecut asupra zâmbetelor pe care le primesc în prezent…au jurat, metaforic vorbind, să-şi saboteze viitorul din cauza trecutului…

Nu aveam idee, până acum câteva luni, când am văzut în ochii şi-n sufletul lor, câte răni poate provoca o dezamăgire, o primă iubire încheiată cu regrete…Asta, poate, pentru că eu nu am suferit niciodată din dragoste…sau am suferit, dar într-un mod copilăresc, adolescentin şi mai mult pe fondul autosugestiei, nu pentru că cineva chiar mi-ar fi făcut rău în iubire…Slavă Domnului, am întâlnit oameni cu capul pe umeri, care au ştiut să mă cunoască şi să mă respecte şi care, mai presus de orice, au ştiut să mă iubească fără să mă rănească!

Mi-e puţin greu să înţeleg deciziile acestor oameni care hotărăsc, după un eşec amoros, să se închidă în ei…Dar mă străduiesc să înţeleg, deşi, recunosc, eu sunt genul care, atunci când găseşte persoana căruia să-i poată dărui natural, dăruieşte gratuit destul de multă afecţiune, într-un mod cât se poate de deschis…Poate sunt naivă, poate am prea multă încredere în oameni, dar până acum, soarta a fost de partea mea şi nu mi-a dat motive să-mi schimb modul de a iubi…

Ştiu că am şi eu momente mai grele, în care totul mi se pare aiurea, în care nimic din ce face persoana de lângă mine nu mă mulţumeşte pe deplin, dar, vorba cântecului, “I’ll do anything for love, but I won’t do that”… adică, nu mi-aş pune capăt zilelor pentru iubire şi nici nu m-aş priva de sentimente noi din cauza unora mai vechi care m-au rănit…Oricât de mult rău mi-ar face cineva, nu m-aş sacrifica pe mine pentru el…

Fiecare persoană e diferită şi fiecare mod de a iubi e diferit, aşa că, sincer, nu merită să pierzi nimic din asta, doar pentru că ai avut nenorocul să întâlneşti o iubire nepotrivită…Dă-ţi timp pentru ca rănile să se cicatrizeze, dar mergi mai departe, păstrează-ţi sufletul şi ochii deschişi ori ce ar fi…

Chiar dacă, acum ceva timp, am avut un şoc când am întâlnit un suflet aproape închis, ascuns în spatele unui zid ce părea de nedoborât, el m-a făcut, în cele din urmă, să înţeleg un lucru: dacă oferi afecţiune, chiar şi atunci când simţi că o oferi în van, reuşeşti, până la urmă, să spargi lacătele închise ale unui suflet rănit şi să îi redai încrederea…

Asta am înţeles eu din suferinţele altora şi numai aşa, privind prin ochii celorlalţi, realizez că e posibil să fi rănit şi eu, să fi închis un suflet…E posibil să fiu şi eu motivul unei dezamăgiri în dragoste pe care o are cineva, motivul gustului amar al iubiri eşuate pe care-l are în suflet, motivul pentru care cineva se va priva de iubire în viitor, pentru că şi-a jurat că n-o să mai iubească pe nimeni aşa cum m-a iubit pe mine…

P.S. Pentru acel cineva: Îmi pare rău…Te rog, nu face asta…