Biscuiţi cu iaurt

Verde…îmi apare verde…de fapt era roşu amestecat cu portocaliu, dar acum eu îl văd verde…are aceleaşi ordine ca trecutul…îmi e uşor să-l gândesc, deşi mintea mi se suceşte de la atâta încurcătură…

Nu pot să simt ceva când dau de necunoscut, dar acum parcă începe să devină familiar…şi deja se îngrămădeşte în gândurile mele…Nu mi-e teamă, dar mi-e teamă…e atât de zbuciumat şi grăbit, ca un tren rapid…mă calcă dacă nu-s atentă…mă devorează dacă nu mă feresc…mă încurcă şi totuşi mă descurcă…

Mă blochez la gândul că de fapt e vorba doar de o simplă bifă pe o listă, deşi nu pot să zic că sunt în măsură să cer mai mult de atât sau să dau mai mult…Realitatea e că acum e aici, pe scaunul de la bar şi mănâncă biscuiţi cu iaurt, chiar dacă lumina de la bec îmi arată că nu e aşa…Şi ce e şi mai ciudat e că nu pot să simt nici un miros…

Acum un castel de nisip se destramă în vânt şi nu e nimeni să-l oprească, pentru că un orgoliu se plimbă printr-un corp ce respiră în altă parte decât lângă mine…Şi aşa o să pot să zic că nu a fost vina mea…deşi conştiinţa mea mă împroşcă de cerneală neagră şi mă mânjeşte pe faţă…dar mi-a plăcut să fiu actriţa principală într-o scenetă montată pe moment…Cred că mi-ar plăcea să fiu şi mai mult de atât, dar realizez că eu visez cai verzi pe pereţi, pentru că aş putea fi doar o zgârietură de pix pe o coală albă de hârtie…copacul din faţa blocului îmi spune că sunt un copil naiv…e doar joc de clovni, nu conferinţă pe probleme de mediu…

…şi totuşi mie îmi apare verde…o fi de la ochii mei?