O gutuie sfârtecată cu un cuţit mare de bucătărie…e de la fosta… O cană de la fostul, spartă şi abandonată pe-un raft alb…Cercul se restrânge, se închide, se deformează…înţeapă, iar eu mă resimt…Ghimpii mă împung în spate, mă rănesc şi-mi lasă semne dureroase…Şi totuşi, visez cu entuziasm să văd reacţia oamenilor vechi adaptată la noul context.

“Te-ai gândit vreodată că s-ar putea întâmpla asta?” Sincer? Nu…nici prin cap nu mi-a trecut vreodată că s-ar putea ajunge aici, dar vezi tu, cu lucrurile astea nu e de joacă…Acum o săptămână dădeam delete la tot ce venea dinspre cărările apropiate mie, iar acum le caut cu tenacitatea unui visător…

Simt, însă, că mă sufoc, că-mi pierd aerul şi teritoriul…am început să gândesc precum recentul comandant care ţipa în gura mare “Am nevoie de spaţiu!!! Atacul se face succesiv, dar pe nepregătite…”. Tacticile lui sunt imprimate în piele…

Visele mele se contopesc cu realitatea…Dimineaţa mă trezesc şi mă grăbesc să decantez particulele de praf cosmic de cele de Bucureşti…Sunt confuză! Sunt duală…

N-o să ştiu cum să spun ce vreau să spun…sau poate nu vreau să spun…Nu, nu o să spun! De ce trebuie să decorăm ceva, să-l oficializăm? Să-l punem în cuvinte? Să-i dăm o formă? Când e pus în cuvinte înseamnă că e conştientizat, prinde viaţa şi capătă o responsabilitate ce trebuie asumată…Cercul se îngustează şi sufocă…Chiar vreau asta?

Da, vreau asta…adică vreau un nou câmp de luptă pe care să mă joc cu armele mele, dar nu mă lasă inima nici să renunţ la câmpul de bătălie anterior…am început să iubesc sângele…poate ar trebui să-l beau direct de la sursă într-o cupă transparentă…sunt vampir?

I will sqeeze the life out of you…