Totul se pierde…

Eram pe punctul de a-ţi spune exact ce-mi trecea prin minte atunci. De obicei mă cenzurez, pentru că realizez că stările mele trec de la o clipă la alta, dar de dată asta chiar vroiam să-ţi spun şi ţie…Degetele mele erau calde şi zâmbetul de pe faţă nu se vroia sters. Ceaţa rece mi-era exterioară şi cuvintele stăteau pe limbă, gata gata să prindă contur…Nu înţeleg cum de imaginea mea surprinsă în pixeli părea tristă, când de fapt sufletul îmi exploda, dar presupun că metodele mele de autoapărare încep să-şi facă efectul.

Totul se spulberă atât de uşor când aud pronunţate anumite lucruri, pe care îţi face o plăcere deosebită să le repeţi…Mi se strânge automat stomacul şi cuvintele se încleştează, refuzând să mai comunice. Ochii mi se blochează pe nişte imagini ce-mi arată o realitate nebănuită şi bula de săpun se restrânge enorm de mult, ascunzându-mă în ea şi protejându-mă. Din nou mă pun în locul tău, probând papucii tăi călduroşi, şi realizez că aşa fac şi eu, dar mintea mea refuză similitudinea în lipsă de probe concrete. E o nebuloasă mare ce mă tentează s-o eliberez de vălul neştiinţei, dar care mă strânge în ale ei tentacule, secundă cu secundă…Nu-mi explic multe din reacţiile noastre, dar îmi explic orgoliul manifestat ostentativ prin amânunte ce nu mă privesc, dar care-mi ajung la urechea îngheţată de dimineaţa mult prea dimineaţă…

Refuz să te ascult, deşi te aud…Încetează să-mi mai explici existenţa zâmbetului tău când eşti departe de mine..Nu mă interesează ce eşti tu când îmi eşti exterior fiinţei…

Nu o să mai spun ce gândesc cu adevărat la un anumit moment dat, fie de bine, fie de rău, pentru că realitatea are grijă să-mi dovedească ceea ce deja bănuiam: totul se schimbă, totul se transformă, din păcate, totul se şi pierde, deşi Camil Petrescu ne învăţa altfel!