Metafora poştaşului

Mă întreb de ce trebuie să stau să aştept poştaşul să vină şi de ce nu alerg eu în întâmpinarea lui. Probabil pentru că am orgoliul mult prea mare şi mă împiedic de el: cum să alerg eu şi să ajung toată răvăşită? Sau probabil pentru că m-am săturat să tot aflu noi motive ale întârzierii lui sau a lipsei de anunţ în prealabil. Ne întâlnim undeva la mijlocul drumului, eu toată o veselie şi el tot un pachet de oboseală. Nu mai vreau nici să dau peste noi stări de spirit, şifonate şi fără chef, care nu fac altceva decât să-mi mototolească plicul cu scrisoarea mea.

Aşa că m-am decis să nu mai aştept poştaşul şi nici să-l mai caut eu pe drumurile unde el se rătăceşte. O să apelez la mail şi-o să-mi consum energia cu viteza tehnologiei secolului XXI! Şi dacă poştaşul îmi va găsi cutia poştală abandonată, se va prinde că a ajuns prea târziu sau fără chef şi, data viitoare când va mai vrea să-mi înmâneze vre-un plic colorat, va ştii că, pentru a mă găsi aşa cum mă ştie, are nevoie de un strop de poftă de viaţă, de timp şi multe zâmbete!