Dintr-o barcă în alta

Mă uimesc pe mine în câte bărci diferite pot vâsli de la un minut la altul. Sar cu o nonşalanţă sinucigaşă de la o stare la alta, de la un gând la altul, de la o percepţie la alta total diferită! Cred că o să-mi tipăresc un crez al vieţii pe o hârtie pe care o să mi-o atârn de gât ca să nu îl mai uit şi să nu mai rătăcesc printre idei venite de-a valma în mintea mea necoaptă încă.

Ca exemplu grăitor: seara de ieri! Da, nu mi-a picat bine confirmarea veştii pentru care eram pregătită moral, de altfel, dar care m-a izbit frontal spusă aşa, ca fapt divers. Nu am putut să-mi stăpânesc valul de tristeţe, de fapt cred că nici nu vroiam. Am ajuns la concluzia că e mai bine să-l las să se manifeste decât să-l înfrânez şi să-l ascund sub preşul unui zâmbet fals.

Apoi, ţup, am sărit în barca cealaltă, în care am realizat că mă bucur pentru visul tău care se împlineşte, chiar dacă nu mă include şi pe mine. Mi-am dat la o parte toate gândurile egoiste ce-mi susurau în minte şi am început să zâmbesc necontrolat, fericindu-mă că pot să trăiesc asta alături de tine. Da, n-am minţit când am zis că sunt destul de matură să nu mă consider o anexă a ta şi să nu fac din tine o anexă a mea şi că simplul gând că eşti în viaţa mea în forma asta mă face fericită. Ăsta e unicull fapt care contrează pentru mine, acum! Vîsleam cu o nebunie dulce printre valurile calme ale unei fericiri instante, depăşind cu graţie toate supărările egoiste pentru plecările tale constante, deşi cu câteva minute înainte eram gata-gata să mă scufund în barca cealaltă, a melancoliei.

Apoi, iar a urmat un hop neclar în mintea mea care m-a redus la tăcere. O generalizare nu-şi are rostul în contextul unui fapt particular. Nu pot să înţeleg ce vroiam să aud cu exactitate, dar ştiu sigur că o replică ca aia nu m-a mulţumit. Din nou, barca a început să se scufunde şi vorbele au fost înghiţite de nerostire.

Am reuşit să scap şi de furtuna asta când mi-am dat seama că dreptatea plutea în ceea ce spuneai. La urma urmei, libertatea mi-este dată de faptul că pot să fac ceea ce simt. Iar ea nu e condiţionată de ceea ce faci sau ai putea face tu. Trebuie să mă dispensez de gândul că trebuie să dau atât cât primesc sau că trebuie să fac la fel cum face şi celălalt. Suntem două persoane distincte, mature, capabile să-şi asume responsabilitatea pentru actele lor. Ăsta e crezul meu, pe care însă îl mai uit, ameţită fiind de sentimente particulare ce au darul de a mă scufunda ca nisipurile mişcătoare.

Acum nu ştiu unde mă aflu, în ce barcă vâslesc şi ce gânduri îmi bântuie mintea, dar ştiu că mi-am întipărit în ochi, cu litere de-o şchiopă, ceea ce cred eu că e adevărat. Am să încerc să privesc doar acest adevăr, lăsând deoparte orgoliile copilăreşti, autosugestia bolnăvicioasă, strategiile plănuite şi nevoia de a-mi pigmenta viaţa cu scene demne de Hollywood.

Oare şi fericirea e tot o autosugestie, aşa cum îmi este tristeţea? Ar fi păcat…