(De) zbatere

Încerc să privesc în viitor de parcă dacă l-aş vedea, l-aş şi putea înţelege.

Unii dintre noi suntem nişte animale perverse, care, deşi trăiesc acum şi aici, se gândesc la atunci şi acolo. Ăsta e gradul de evoluţie al culturii, ăsta e stadiul de adaptare a intelectualului: nu mai trăieşte în prezentul instinctual, ci se proiectează într-un viitor abstract şi-ntr-o altă dimensiune pe care nu o poate atinge. Adoptă o atitudine holistă, încercând să joace rolul naratorului ubicuu în propria-i viaţă. Nu se poate să trăieşti şi-ntr-un prezent propriu, dar să ştii şi tot ce fac ceilalţi care-şi trăiesc propriul prezent. E o luptă pierdută din start.

Realizez că e o mare prostie să anticipezi, aşa cum realizez că nu e sănătos să-mi ignor propriul prezent în favoarea prezentului altora. Şi totuşi acele “acolo” şi “atunci” par mult mai interesante decât ale mele “aici” şi “acum”. Dar dacă teoria ce mi-a fost expusă azi e chiar reală, atunci înseamnă că undeva, într-o altă dimensiune a timpului, eu îmi trăiesc viaţa altfel. Ceea ce pare încurajator…sau nu!

Da, cuvintele nu pot să transmită stări autentice…nimeni nu empatizează de fapt cu nimeni, doar îşi explică anumite fenomene externe fiinţei sale, raportându-le la experienţele proprii. E o formă de egoism pe care nu ai cum s-o controlezi sau e o limitare a fiinţei umane. Şi uite aşa realizez că nu e bine să generalizezi…dar şi asta e tot o generalizare! M-am pierdut…Soarta! (?)