Amprenta uitării

Mi-aş fi dorit să simt mirosul mării, dar ştiu că acest simţ m-a părăsit de mult. Mi-aş fi dorit să văd piele de om pârlită de soare, dar ştiu că acest simţ e ajutat de lentile transparente. Mi-aş fi dorit ieri să ascult concertul Fatboy Slim cu picioarele pătate de nisip şi pielea acoperită de noapte, dar…bunul simţ nu m-a lăsat nici măcar să visez la fericirea asta! Oare au visat alţii pentru mine, fără însă să mă conştientizeze în sinapsele lor?

Pielea mea are amprenta uitării…E o urmă pe care-o las uşor pe pielea celor care au renunţat de ceva timp să mai viseze pentru mine…cu mine…

…aşa că mi-am dorit să uit şi eu…

De fiecare dată când m-am amăgit că-mi doresc acest lucru, nu s-a materializat uitarea decât în procente infime…Pentru că de fapt nu-mi doream, deşi-mi montam sufletul să acţioneze precum dicta conştiinţa, n-am reuşit niciodată să-l mânuiesc cu miile de sfori trase raţional…Mi-am întins singură capcane, în care apoi m-am prefăcut cu uimire că am căzut, abandonându-mă dulcei iluzii a revenirii…

Dar mi-am lăsat o filă din carte p-un raft care a dispărut în trecut şi-aş vrea să mi-o recuperez fără să fie nevoie să mă întorc acum, acolo. Dacă timpul e o buclă, atunci am s-o iau cu paşi mari spre viitor, sperând să mai ajung vreodată în existenţa mea şi-n acea bucată de trecut care mi-a furat o parte din expoziţiunea fiinţei mele…şi să mi-o recuperez, apoi să şterg amprenta!