Vama

Prea multe stări care trebuiesc culese şi prea multă plăcere ca să ţin minte unde le-am închis şi unde am ascuns cheia. Întâlnirea cu marea m-a fascinat din nou prin lentilele fumurii şi porii pielii arse de soare. Nisipul a stat cuminte în părul meu şi adolescenţa mea şi-a găsit vama, cam veche ce-i drept, undeva în jurul unei ore târzii în noapte.

Mi-e ruşine de mare pentru că, deşi niciodată nu mi-a făcut nimic, mie mi-e frică de ea. O tratez isteric de fiecare dată când se înfoaie în faţa mea ca un păun colorat de soare şi pictat cu pensule uscate de nisip. Mă simt prea mică şi firavă ca să mă las strânsă în braţele ei puternice. Mă zbat, mă sperii şi fug de atingerea ei sufocantă.

Soarele mă răsfaţă mult mai subtil şi mai viclean, mângâindu-mi tresăririle şi gădilându-mi pielea ce absoarbe picurii de apă sărată. Un maraton fizic pentru a-mi testa vama corpului pătat apoi de durerea unor vânătăi şi culoarea unor muşchi amorţiţi.

Entuziasm exprimat în sute de kilometri parcurşi cu noaptea ţinută în buzunar, pentru 4 ore de respirat acelaşi aer, jumătate cu aburi, jumătate adormit. Şi soarele care nu vroia să se arate la răsărit de sub norii instalaţi la vama orizontului.

Plecările sunt întotdeauna udate de amintiri în formare. Coconi moi de viaţă îşi fac loc în explozia colorată a zâmbetului meu, neastâmpărat în leagănul drumului cu trenul. Îmi trăiesc tinereţea experimentând maturitatea şi-mi bucur mintea cu ultimele zile de libertate.