intr

Simt că sunt o parte dintr-un întreg. O mică rotiţă într-un ansamblu mecanic enorm. Uneori mă bucur de avantajele contribuţiei mele, alteori mi se scot ochii cu dezavantajele.

Azi am urât calitatea mea de parte din întregul numit Bucureşti. Acest Bucureşti care se pregăteşte de City Challenge 2008, chestia aia despre care nu ştiu prea multe în afara de amănuntul “maşini cu mulţi cai putere”: total neinteresant, doh!
Un Bucureşti handicapat (cu “dizabilităţi rutiere”, ca să fim politically corect), olog de vreo 4 străzi principale din jurul Casei Poporului. Ei bine, în acest Bucureşti care saltă-ntr-un picior era şi normal că toţi puricii să se adune pe ăl picior mai sănătos – Calea Rahovei (poteca pe care mi-am construit şi eu cuibuşorul de nebunii). Astăzi, în geana dimineţii, a trebuit să car în spinare tot traficul infernal, la început în tramvaiul lent şi doldora de oameni, apoi pe jos, preţ de mulţi, mulţi paşi. Cred totuşi că acest termen, “infernal”, nu surprinde cantitatea de nervi pe care-am acumulat-o şi imaginile apocaliptice pe care le-am surprins prin irisul meu verde. O să mă mai gândesc la un alt concept descriptiv mai înfricosător. Şi ce e şi mai trist e că drama asta are multe acte şi personaje şi se va întinde până pe 26 august.

Azi am iubit calitatea mea de parte dintr-un întreg la care am putut să-mi aduc contribuţia, apreciată, ulterior, în mod verbal şi pecuniar. Azi am primit primii mei bani munciţi: primul salariu. Un pas mic pentru umanitate, un pas uriaş pentru mine (chic!).