Haotic

SPM
Ştii cum e? Ai impresia că totul ar trebui să fie invers decât e. Deşi ştii că în mod normal ţi-ar plăcea aşa cum e, dar nu e poţi împotrivi mişcărilor de trupe de prin tine şi te revolţi: lupţi cu mori de vânt inexistente şi proclami manifeste fără cauză. Şi-acum vreau tot ce am impresia că nu vreau niciodată. Vreau în gura mare să se strige pe lângă mine acel “Te iubesc! Te iubesc! Te iubeeeeeeeeesc! Te iubeeeeeeesc, tra la la” din reclamă. Un “Te ador” veritabil, pe care eu l-aş demonta ca fiind mincinos din trei vorbe, dar mi-ar face bine la nervi. M-ar potoli. O sufocare atipică, dar confortabilă. Un şezlog pe care să-mi legăn sindromul. Un dulce care să devină enervant de dulce şi apoi şi mai enervant, până dă în diabetic. Şi promit că n-aş apela la o prăjiturică Măgura pentru femei şi mai greu de satisfăcut. Căci nu sunt prăjiturica prăjiturelelor.

Sunt un berbec autentic, aşa cum m-au manipulat astrele să cred. Dau cu capul de toţi pereţii, fără să analizez nimic înainte. Dau să plec, apoi rămân. Nu ştiu cauzalitatea niciuneia din stări: de ce am vrut să plec?; de ce am rămas? Mă simt de parcă mi-ar bate cineva cuie în cap, constant…De egoistă ce sunt recunosc toate defectele mele, dar nu le îndrept. Şi habar n-am, de fapt, dacă sunt defecte sau trăsături de personalitate acidă. Dacă sunt reversibile sau nu. Dar îmi pasă. Însă nu vreau să devin ceea ce mi-aş dori să devin. Perfectă. M-aş plictisi pe mine. Şi m-aş plictisi să le fac pe plac tuturor. Eu cred că nu zic niciodată “îmi pare rău”, deşi poate îmi pare. Mă întreb dacă ştiu totuşi să transmit părerea de rău şi fără cuvinte.

Nu vreau să fiu “the best girl în the world!”. Vreau să fiu “the best girl for me!”, pentru cineva. Şi atât. Şi acum.