Ultima duminică a lui octombrie

Un calm desăvârşit, nesfârşit… cu momente de implozie a cuvintelor, ce pişcau limba ca să fie rostite. Dar n-au explodat. Şi câte aş fi zis, dacă nu m-ar fi oprit preconcepţia “întâiului” şi-a lui “prea devreme”… Dar sunt sigură că m-am înşelat atunci şi că am dreptate acum. Ochii aceia limpezi, cu privire blajină şi atingere fermă, pierduţi printre dezmierdările degetelor alertate de ritmurile de la televizor. Familie. Aş fi strâns toată viaţa mea în mâini şi-aş fi dat-o…pe gratis!

Îmbrăţişări de familie şi-o primire mai mult decât surprinzătoare. Un foc de sobă într-un ocean de frig plouat cu mici stropi de brumă. Mi s-a făcut dor de familia mea. De braţele care te strâng cu ardoare şi care ar naşte, în căldura lor, lacrimi de fericire. Vineri mă duc la Focşani, acasă, la mine, acolo unde n-am mai fost de mult timp şi…mi-e dor. Mult prea dor.