Portretul

Am desenat aseară, cu privirea, portretul unei siluete diafane, învăluită de răcoarea nopţii şi alinate de un plover moale, ce stătea să cadă de pe umeri. M-am întâlnit cu ea în faţa unui gard de fier, rupt din întrebări şi ascunzând o lume neştiută în spatele lui. De după uşă, întâi au ieşit ochii mari şi rotunzi, apoi corpul filiform, ţinând în mână motivul întâlnirii: cartea. M-a privit intimidată, încercând să mă repereze în imaginaţie, apoi, stângaci, a încercat să lege două cuvinte, pentru a masca mişcarea corpului ce se îndrepta spre o sărutare pe obraz. I-am zis că e frumoasă. Poate c-am exprimat-o într-un mod prea abrupt şi mirat, dar nu pentru că nu aş fi conceput apriori atribuirea frumuseţii persoanei sale, ci, mai mult, pentru a mă scuza că imaginaţia mea nu a avut destule resorturi de anticipare. Delicat, mi-a întors complimentul într-un mod mult mai natural, apoi m-a asigurat că-mi va face plăcere lectura. N-am ştiut ce să zic mai mult decât un “mulţumesc” sincer şi încurcat printre miile de impresii. Mi-a zâmbit şi-apoi mi-a dat cartea: “Portretul lui Dorian Gray”! Ea era Mimo şi eu eram…fascinată de delicateţea ei.