Prematur

Aparent, pare că trece până şi stupefacţia deja vu-ului, primit brutal în urechi şi însemnat umed pe faţă. Aparent, se estompează senzaţia de pietroi indesat cu bocancii în suflet. Aparent, toate se uită.

Dar toate se strâng până la refuz, până când nu mai poţi închide uşa după ele. Până când, ca o cutie a Pandorei, se deschide forţat şi lasă libere toate petricelele aruncate cu praştia şi strânse în interior.

Probabil că exagerez şi interpretez. Ştiu că-mi place să dramatizez. Probabil nu e aşa cum a sunat. Poate c-a fost doar o invenţie folosită ca o scuză de moment. Dar aşa m-am minţit şi-atunci. Şi aşa am fost minţită.

Zic că nu pot să fac faţă unui nou itinerariu cu drumuri şi paşi gândiţi în prelabil…şi haine croite pe situaţii, foarte nenaturale şi purtate doar ca să cred că va fi bine. Zic că mă inchid când mi se închide uşa în faţă. Nu mai pot să mă prefac, ca alte dăţi, lăsând impresia că mi-a rămas sufletul deschis. Asta ar presupune să mă mint iar, să mă amăgesc cu dulce, să mă prefac cu râsete, să ascund ce vreau când vreau şi să par că vreau când nu vreau. N-aş mai putea.

Cuvintele au tăiat adânc, în carne vie. Cum ar putea să nu lase cicatrice?

Dar nu port pică vântului care mi-a buşit toate visele de pereţi. Ştiu că aşa se întâmplă mereu: toamna se pierde spaţiul, se sufocă natura…şi se moare, în general. De ce n-aş accepta că poate muri şi asta? Prematur.