Viaţa din plastilină

Ochii ardeau atunci când citeau ce era scris. Respiraţia se strânsese toată în plămâni ca-ntr-un balon cu sfoară la capăt, ce mă ridica din al meu trup către altceva decât realitatea.

De fapt nici n-am vrut vreo secundă să se ajungă la acel motiv al dialogului. Dar l-am lăsat să curgă….Şi ce-a urmat a durut. Ca o pedeapsă pe care-o pretindeam nemeritată, dar în fapt ştiam bine c-o merit. Şi-o meritam pentru personajul hollywood-ian pe care încercam să-l pun în scena propriei minţi. Un personaj puternic, fără scrupule, care poate înnoda orgolii şi deznoda angajamente.

Nu sunt o actriţă bună pentru că eu citesc scenariul în avans şi-mi interpretez rolul crezând că ştiu ce va urma. Eu îmi sunt cel mai aspru critic. Şi pentru spectacolul de aseară mi-am redactat o recenzie cu aprecieri critice ce însumează succint: “mediocritate”. M-am bătut cu propriile mele arme. Dar mi-am promis, încă o dată, că de acum voi abandona drama şi mă voi reprofila pe comedie.

Pentru că viaţa e făcută din plastilină ca să te bucuri de ea şi s-o modelezi, nu ca să-i găseşti cusururi şi să dramatizezi că nu ia forma pe care-o vizezi.