Supărare vs Tristeţe
Când sunt supărată, vorbesc mult. Adun de prin amintiri vechi lucruri nespuse şi le scot la suprafaţă. Reproşez. Iau decizii greşite. Sunt furioasă. Îmi simt sângele palpând în vene. De obicei îmi amorţeşte mâna stânga dacă nu mă agit.
Când sunt tristă, tac. Adun gânduri vechi şi le citesc prin minte. Îmi reproşez. Nu iau decizii. Sunt calmă ca un adânc de mare. Nu-mi mai simt sângele curgând, ci stând într-un loc şi apăsând puternic în interiorul venelor. De obicei îmi amorţeşte sufletul dacă mă agit.
Nu ştiu exact cum îmi ia naştere supărarea sau tristeţea, dar ştiu exact că motivele lor sunt total diferite.
Supărarea apare atunci când un aspect mă ia prin surprindere, într-un mod pentru care nu eram pregătită.
Tristeţea apare atunci când eram deja mult prea pregătită pentru modul în care aspectul continuă să se ivească.
Mi-aduc aminte de o frază pe care o citisem pe undeva acum vreo 2 ani şi pe care o simţeam atât de verosimilă, atunci: “Nu face o prioritate din cei pentru care tu eşti doar o opţiune!“.
Acum nu mai e oportun să mă supăr dintr-un astfel de motiv, dar ce să fac dacă tristeţea apare neinvitată?
indiferent daca e suparare sau tristete, important e sa te duca mai departe. si sa te invete ceva. si e pacat daca multe suparari cresc sa devina tristeti. si o sa te citez pentru fraza cu pricina, mi se potriveste ca un condur astazi.
ehe, se invata din toate, problema e ca oricat ai invatat, tot mai e ceva…de invatat! deci , nu se lasa!