Împart ca să primesc, nu ca să iau

Spun prea multe, multora. Împart cu nesăbuinţă lucruri de neîmpărţit. Mă dau pe mine lor, celor ce mă revendică. Uit că există aspecte ce trebuie uitate în mine. Caut înţelegerea şi empatia celorlalţi, în schimbul secretelor mele ce devin fapte pentru ei. Fapte la cafea, căci hainele existenţei mele sunt, pentru alţii, ca zahărul din ceaşcă: solubile, dulci pe limbă, trecătoare. Pretabile la vârtejul haotic al linguriţei în lichid.

Nu vreau să depind de judecata nimănui, dar, deschizându-mă în ochii celorlalţi, le rămân pe retină. Iar ei se simt obligaţi să-mi dea sfaturi, să treacă viaţa mea prin filtrul lor de existenţă, să mă îndrume pe o cărare ce lor li s-ar potrivi. Neştiind că…fiecare-şi are drumul lui şi-i bine să şi-l descopere singuri.

Vreau să-mi fac greşelile aşa cum îmi plac mie, cu puţină sare şi piper, rumenite pe ambele părţi. Vreau să-mi iau deciziile singură de pe raft, să mi le-aşez în coş şi să mi le asum până ajung cu ele la casă. Vreau să nu mă simt vinovată dacă toată lumea îmi zice să virez la stânga, dar eu trag de volan spre dreapta, pentru că acolo mi s-a părut mie că văd liniştea ce-o caut. Vreau să nu fiu arătată cu degetul dacă am ales să închid ochii în plină zi…poate că n-am dormit tot întunericul şi-acum vreau să-l beau cu nesaţ de prin umbre.

Nu vreau să dau socoteală dacă nu urmez întocmai sfatul ce l-am cerut. Dar vreau să-l primesc şi data viitoare: necondiţionat, sincer şi fără steluţe în subsol cu adăugiri restrictive, ca-n reclamele proaste.

O să contrariez probabil pe mulţi dintre cei care ştiau ce-a fost şi văd acum ce este. Dar ceea ce văd ei în prezent, este tocmai viaţa mea şi numai eu mi-o trăiesc, nu şi ei!