Ancestral

Mai ţineţi minte satul copilăriei noastre unde toată lumea saluta pe toată lumea?

De fiecare dată când treceam pe uliţă, mamaia îmi spunea că trebuie să le urez “ziua bună” celor pe care îi întâlnesc în cale, pentru că aşa e politicos. Mi-aduc aminte că erau şi nişte reguli: cei aflaţi în trecere îi salutau pe cei care stăteau, cei mai tineri pe cei mai bătrâni şi cei mai puţini pe cei mai mulţi. Nu mai ştiu exact care dintre ele prima, dar nu era om pe care să nu-l întâlnesc şi pe care să nu-l salut. De obicei cu asexuatul “săru’ mâna!”, cum făceam şi la bloc. Dar la ţară avea farmec, pentru că fiecare obişnuia să-ţi răspundă în alt mod: fie o pălărie ridicată, fie o mişcare de mână sau o cădere mai grea de ploape, fie un cap aplecat tacticos înainte sau un neaoş “bună să-ţi fie inima!”.

Acum câteva luni, când treceam printr-un sat, un băieţel mi-a zis “bună seara!”, iar eu m-am întors cu 15 ani în urmă. Politeţe ancestrală. Pe care am uitat-o pe planeta asta numită “oraş”.