Vis(ceral)

Când eram mai mică aveam un vis care, o perioadă bună, s-a tot repetat. Nu era un vis cu imagini, dar ştiam sigur că sunt o furnică. Mă simţeam o furnică şi căram în spate o mobilă. Simţeam că e întuneric în jurul meu şi că al meu corp era strivit de mobila grea. Un sentiment de apăsare mă lovea în mijlocul pieptului. Şi-o neputinţă îngrozitoare. Picioarele mi-erau strivite, iar mâinile atrofiate. Mă copleşea. Mă depăşea. Mă sfâşia. Greutatea ce-o căram.

Mai târziu, am înţeles că acel vis se datora oboselii. Nu ştiu cât de stresată sau ocupată îmi era fiinţa la vârsta aia, dar visul probabil era o modalitate de protest a minţii şi-a corpului.

Acum simt că sunt din nou furnică. Pe timp de zi. Mă doare neputinţa. Nu pot. N-am cum să pot…s-o ajut. N-am cum să pot…s-o alin. N-am cum să pot… N-am cum să iau tristeaţea din ochii unui om care tace şi disimulează liniştea, deşi e prins în furtună. N-am cum să arăt că sunt mai fricoasă ca un pui de mâţă care abia deschide ochii, căci ar ajunge să-şi lase unul jos armura şi apoi am cădea cu toţii. “Trebuie să fim tari, trebuie să fim tari!” mi-am mai spus şi-atunci şi-mi spun şi-acum.

Dar…mi-e frică şi mă doare frica de la neputinţă până la disperare. Visceral.