Perpetuu

Îmi dau seama că anumite lucruri chiar nu mai contează odată cu trecerea timpului. Bolovanii din trecut, pe care-i aveai atârnaţi de suflet şi minte, se transformă în pietricele pe care le zvârli cu piciorul în trecerea timpului. Obsesii, preocupări, metehne insurmontabile, frunziş de gânduri ce-ţi înnegreau la un moment dat privirea, toate devin zâmbete melancolice mai târziu.

Şi asta se întâmplă nu pentru că ai evoluat şi ai învăţat să-ţi blochezi convulsiile obsesive ale unei minţi bolnave, ci pentru că acum ai altele care să-ţi ocupe raţiunea, să substituie fericirea simplă. Niciodată nimic nu e perfect, nimic nu e fără cusur, nimic nu e atât de curat încât să nu-i poţi găsi o pată. Ceva tot o să găseşti şi-o s-o transformi în marea mocirlă în care să te împotmoleşti. Ceva tot va exista sau o vei inventa, o vei exagera, o vei hiberboliza, doar ca să ştii că ai o nălucă ce te bântuie în colţ de minte.

Nu cred că am putea să ne bucurăm de-o perfecţiune, de-un adevăr total, de-o axiomă, pentru că noi nu ştim să tratăm decât cu lucrurile pe jumătate bune, cu problemele a căror soluţie e vital s-o căutăm, cu oameni al căror trecut e musai să-l dezgopăm ca să găsim defecte. Ne facem o preocupare din a căuta ce n-ar trebui căutat, din a scoate la lumină ce demult se hrăneşte cu umbră, din a da lucrurilor o tentă gri, chiar dacă ele ar putea străluci în deplinătate.

Ulterior, după ce valul şterge pasiunea obsesiilor, după ce se opreşte motorul care alimentează nebunia, priveşti în urmă şi-ţi zici “Cât timp irosit”. Dar nici n-apuci bine să-ţi priveşti compătimitor vechiul sine, că te şi descoperi angrenat într-un nou carusel al tulburărilor stăruitoare.

Şi-uite aşa o iei de la capăt, din nou şi din nou, până când, probabil, nu mai ai putere să-ţi pese.

Poza este de aici.