El vs Ea

Încă de mici, auzim prin casă replici de genul: “Iar ţi-ai lăsat şosetele astea aruncate!”, “Mi-e foame, faci şi tu ceva de mâncare?”, “Te rog frumos, nu-ţi mai lăsa hainele peste tot prin casă!”, “Dacă ţi-e foame, scoate din frigider şi încălzeşte-ţi singur!”, “Nu găsesc untul, ştii pe unde ar putea fi?”, “Îmi calci şi mie cămaşa că mâine n-am cu ce să mă duc la serviciu?”.

Ce înţelegem noi din toate astea? Că bărbaţii sunt dezordonaţi şi neajutoraţi, iar femeile trebuie să le facă pe toate şi sunt extrem de cicălitoare?! Grozav de stereotipică este imaginea privind rolurile genurilor sociale şi ale atribuţiilor din familie. Dar incredibil de bine întipărită ne rămâne în mental.

Pe când eram mică, aveam senzaţia că scenariul pe care-l văd în familia mea este unul singular, caracteristic numai nouă. Pe cale de consecinţă, toate întâmplările care se petreceau le analizam dintr-o perspectivă îngustă şi personală, pe sistemul “aşa face tata” şi “aşa face mama”. Acum, că am mai deschis şi eu ochii şi-am dat nas în nas cu realitatea, am aflat că, aşa cum mi se părea mie că se întâmplă doar la noi, de fapt se întâmplă în aproape toate cazurile.

Bărbatul nu găseşte niciodată nimic prin casă, fie că e fix sub nasul lui, îşi lasă aruncate hainele, şosetele, portofele, farfuriile şi paharele pe unde apucă prin casă şi, mai presus de orice, se aşteaptă ca femeia să gătească, să spele şi să calce. Pe de altă parte, toate femeile s-au obişnuit să fie atente la ordinea casei, să strângă după toată lumea, să facă observaţii la tot pasul, să facă lucrurile în locul altora şi să ofere indicaţii pentru locul tuturor obiectelor din casă.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să par feministă sau misogină, vreau doar să încerc să găsesc o explicaţie logică acestui comportament. Nu spun că bărbaţii sunt leneşi sau fără bun simţ, nici că femeile s-au născut “mama dolores” cu o gură mare, spun doar că acest comportament al sexelor în familie este unul bine înrădăcinat în societatea noastră, pe jumătate învăţat din familie, pe jumătate adoptat din instinct. Un fel de instinct format prin mimetism.

Nu e vorba numai de educaţie, deşi recunosc, la un moment dat, am dat vina exclusiv pe mamele de băieţi care-şi cresc prinţişorii în puf, cu hainele mereu călcate, masa caldă seara şi totul pus sub nas. Sau pe mamele care-şi învaţă fetele că acasă trebuie să fie mereu curăţenie lună şi lucrurile trebuie să stea aranjate frumos la locul lor. Apoi mi-am dat seama că aş fi nedreaptă dacă aş arunca vina într-o singură ogradă. Nu e vorba nici doar de societatea care ne inoculează un anume comportament stereotipic al sexelor, pentru că tind să cred că oricâtă influenţă ar putea avea o mentalitate, ar putea exista oameni care s-ar putea ridica deasupra ei şi-ar putea fi atât de puternici încât să nu se lase conduşi de arhetipuri.

Înclin să cred că e mai mult o problemă de “instinct contextual”, pentru ambele părţi.  Nu sunt sigură în ce proporţie acest comportament se datorează contextului pe care l-am văzut acasă sau pe care societatea ni l-a îndoctrinat ca fiind cel potrivit şi cât anume este pur şi simplu înscris în gena noastră. Cred că bărbaţii s-au obişnuit să-şi lase lucrurile aruncate, pentru că au deprins din experienţă că va exista întotdeauna cineva care să le strângă în locul lor, aşa cum femeile s-au obişnuit să fie ordonate şi pentru alţii, pentru că şi-au dat seama că va exista întotdeauna cineva care va face dezordine prin preajma lor. Am senzaţia asta acută că altfel nu se poate. Nu cred să existe un bărbat pe lumea asta care să nu fi zis vreodată “Dar noi ce mâncăm în seara asta?” sau o femeie care să nu fi scrâşnit din dinţi în timp de ştergea gresia din baie: “Ţi-am spus de o mie de ori, după ce faci duş, să ştergi balta de apă pe care o faci pe jos!”.

Ar fi simplu să ne putem debarasa de aceste metehne sociale şi să încercăm să supravieţuim fără să ne raportăm la ce face celălalt, nu? Adică, dacă mi-e foame, să gătesc sau să cumpăr ceva deja făcut, singur, fără să aştept ca femeia să facă ceva în acest sens. Sau dacă văd o farfurie lăsată pe masă, să-l rog direct pe cel care a mâncat de pe ea să şi-o spele, fără să fac asta în locul lui. Ori dacă vreau să am cămaşa spălată şi călcată, s-o pun singur în maşina de spălat, să apăs un buton, apoi, după ce am luat-o de pe sârmă, să învăţ să trec fierul de călcat peste ea de câteva ori. Şi tot aşa… La urma urmei, nu ne-am născut niciunii dintre noi învăţaţi într-ale gospodăriei şi curăţeniei, de ce ar trebuie atunci ca anumite îndeletniciri să fie strict destinate femeilor şi altele bărbaţilor?

Am eu senzaţia şi speranţa (sunt încă tânără, mai am dreptul să sper în schimbare ) ) că dacă am învăţa să fim mai independenţi şi să încercăm să ne descurcăm singuri, fără să mai aruncăm mâţa în ograda celuilalt, atunci lucrurile ar fi mult mai uşoare şi mai puţin conflictuale. Şi poate, chiar, atunci când femeia va găti şi va spăla, iar bărbatul va monta nu ştiu ce aparatură complicată, le vom putea aprecia sincer, fără să le considerăm doar datorii – “de femeie” şi “de bărbat”! Doamne-ajută!

P.S. Nu ştiu exact cât de logică este expunerea mea, doar am încercat să-mi explic raţional un moment care m-a făcut să-mi fie frică de traiul în comun bărbat-femeie. O frică de stereotipuri şi de comportamente arhetipale pe care n-as vrea să le urmez, pentru că simt că n-aş putea face faţă.

Poza e luată de aici.