După un weekend prelungit, în care am dormit mai mult decât am fost trează, e normal ca acum, pe vremea asta mohorâtă, să-mi doresc să fiu sub plapumă, cu ghemul de blană în braţe.

Cât am fost la Focşani, am simţit o dorinţă neasemuită de a dormi. Aş spune că e aerul de vină, dar n-aş crede nici eu. Cred că mai degrabă este liniştea lui “ce bine că n-am nimic de făcut” care mă determină să închid ochii şi să-mi las corpul să plutească la orice oră din zi şi din noapte. Nu-i înţeleg pe cei care de Sărbători stau pe net, care scriu pe Twitter ce fac la Înviere, după Înviere, la masa de Paşte, după masa de Paşte. Prima întrebare ce-mi vine în minte e: chiar n-aveţi viaţă? Dar înainte să iau în serios întrebarea, îmi dau seama că nu asta e problema mea.

Eu cu greu m-am urnit luni să postez câştigătorul concursului de pe copywriteri.ro. Şi-atâta sacrificiu ce-am făcut, că m-am trezit şi cu neplăceri. Încep să mă îndoiesc de scopul demersului meu. Am vrut să fie ceva productiv, să creez un loc unde lumea să afle lucruri noi, să înveţe de la ceilalţi, dar n-ai pe cine învăţa, pentru că toţi se cred buricul pământului şi vor să iasă în faţă cu o critică, nu cu o idee bună. Sunt puţin dezamăgită, motiv pentru care nici nu-mi mai vine cheful să scriu pe site.  La ce bun să-mi pierd atâta timp construind ceva ce poate cădea cu prima vorbă urâtă? Nu mai bine stau eu în banca mea şi nu mai share-uiesc cu nimeni informaţiile pe care le ştiu sau pe care le găsesc? Mă mai gândesc…

L-am adus pe Tzuchi înapoi acasă. E încă foarte derutat. Îl simt trist, sper doar să mi se pară. Înainte să adorm, s-a plimbat prin toată casa şi a mieunat. Dimineaţă la 5 a început din nou. Nu-mi dau seama ce are, pare stingher. L-aş lua acum în braţe şi-as dormi cu nasul în blana lui caldă până mâine dimineaţă când aş spera să nu mai fie toamnă, ca azi.