Am de ceva timp nişte vise foarte ciudate. Şi zic că-s ciudate, nu pentru că n-ar face casă bună cu dorinţele, ci pentru că mă influenţează pe lumină. Am ajuns să-mi fie mai puternice impresiile din intunericul minţii decât cele ale raţiunii.

Îmi zic că nu e bine să-mi doresc jucăria aia, când eu însămi am sacul plin. Dar cred că nu m-aş mai simţi atât de aiurea, dacă aş goli puşculiţa mea cu investiţii şi-aş lăsa locul gol pentru altele noi. Zic. Nu ştiu ce fac. Deocamdată aştept să-mi confirm conexiunile şi să-mi asum decizia aia neluată.  Foarte frapant este că fiecare secundă care trece-n grabă pe lângă mine, îmi aduce un răspuns şi-o nouă întrebare. E ca şi cum s-ar acoperi o gaură şi-apoi s-ar surpa totul din nou. E mai mult decât evident, dar când va deveni şi evidentul ăsta o certitudine? E mai mult decât alarmant, dar parcă nu mai aud atât de tare zgomotul.

Îmi tot zic că n-a fost corect de la început. Acel început întors din drum. Îmi tot repet că scamele nu se adună de pe jos. Dar când ţi-e drag covorul, nu-l mai calci în picioare şi-ncerci să-l ţii cât mai curat, chiar dacă la un moment dat ţi-a fugit de sub picioare. Poate c-ar trebui să mă iert odată şi-odată pentru chestia aia şi să realizez că n-a fost vina mea. Probabil că atunci când voi face asta, mă voi elibera şi voi ieşi fără regret din casă, la aer, chiar dacă-mi va fi frig la picioare o vreme.

O vreme? Cred că prefer să fie pentru  tot timpul cât va mai dura aventura mea pe pământ. La ce bun să plantezi maci, dacă tot ce creşte se rezumă la spini, până la urmă? Nu mai bine culegi garoafele altora? Ne mint ăştia că cică o dată-n viaţă sămânţa plantată iese aievea-i menirea. Dar, acum sincer, zii şi tu, chiar crezi asta?

Eu revin cu picioarele pe pământ şi sper la un zâmbet sincer şi-n poza asta. Că de altfel râd şi-s fericită, entuziasmată,  plină de viaţă, dar într-o dedublare perfectă a fiinţei mele… ca după o lobotomie abstractă sau o spălare de creier magistral realizată.

Poza este de aici.