Ochi pentru ochi

De prin ’96 am devenit “chioară” cu acte în regulă. Ţin minte foarte bine ziua în care am avut primii mei ochelari. Era undeva prin octombrie şi mergeam pentru prima dată la un concert 3SudEst (în Focşani, într-o discotecă ciudată care ziua funcţiona ca cinematograf). Aveam 10 ani şi eram complexată. Un complex nou care se adăuga celorlalte mai vechi.

Bineînţeles că n-am purtat aproape niciodată ochelarii în văzul lumii. Nu era grav pe atunci pentru că aveam dioptriile alea vestite pe care le are toată lumea: -0.5. Trecând timpul, ochii mei se forţau tot mai tare ca să vadă, aşa că miopia mea s-a agravat.

În clasa a 12-a, ai mei mi-au făcut cadou de ziua mea, lentile de contact. De atunci, nu m-am mai despărţit de ele, lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare.

Şi mai recunoscătoare sunt acum, când am un bandaj pe ochiul stâng. De ce? Pentru că m-au salvat de una din cele mai mari prostii din viaţa mea – care putea avea urmări grave de tot.

Vineri dimineaţa, ajunsă la birou de câteva minute, am încercat să-mi lipesc un cercel albastru care stă rupt de mai bine de un an, dar care se potrivea de minune cu vesta aia de mi-o luasem de câteva săptămâni şi n-apucasem s-o port. Mi-am luat un tub de lipici (un superglue mai ieftin) şi-am încercat să-l desfac. Când tot apăsam eu de nebună ca să înţep folia de aluminiu şi să iasă substanţa, m-am trezit cu superglue-ul în ochi.

Am simţit întâi rece, apoi m-a pocnit gândul “am lentile, trebuie să le scot”. În secunda următoare, eram la baie cu degetele prin ochi, scoţându-mi lentila de pe ochiul stâng. Nu ştiam ce să fac, eram atât de şocată încât nu mai puteam gândi logic. Am coborât la etajul 1, la fetele de la CS, c-o mână la ochiul stâng şi cu vocea gâtuită, cerând ajutor. Am cercetat din nou ochiul, am dat cu apă, apoi am găsit o bucăţică de superglue la baza genelor, pe interiorul ochiului. Când m-am mai calmat, m-am uitat la lentila scoasă şi-am observat că avea urme de superglue întărit. Nu-mi simţeam ochiul foarte afectat, doar că era destul de roşu de la atâta frecat şi machiaj scurs.

Primul gând a fost să mă duc acasă să-mi schimb lentilele, dar la sugestia colegelor, m-am dus la Spitalul de Oftalmologie. L-am sunat pe Radu să vină să mă ia ca să ajung mai repede la urgenţă. Abia acolo am realizat gravitatea accidentului: eram la urgenţă, spunând că mi-a intrat superglue în ochi, iar asistenta turna trei tipuri de picături în ochiul meu stâng. O doamnă doctor s-a uitat cu un aparat şi, calmă în probabila ei plictiseală, mi-a zis că e puţin afectată corneea, dar dacă-mi pun nişte picături în ochi timp de 4 zile, se rezolvă.

Am plecat de acolo clătinându-mă, pentru că pe ochiul meu stâng se lăfăia un bandaj cât China care-mi obtura vederea. Eram totuşi liniştită şi recunoscătoare lentilelor de contact c-au împiedicat grăzăvia. Nu ştiu nici până acum ce s-ar fi întâmplat dacă superglue-ul ajungea în contact direct cu ochiul meu. De fapt, nici nu sunt foarte sigură că n-a ajuns, motiv pentru care luni o să mă duc din nou la un consult, de data asta plătit, la o doamnă care să aibă mai mult timp să mă verifice şi să-mi explice cât de grav este sau nu.

Ca încheiere, după ditamai textul (acum văd că am început să scriu şi-am uitat să mă mai opresc), vă zic şi vouă ce mi-am zis şi mie: staţi departe de superglue! Sau măcar, staţi cu ochii acoperiţi când manevraţi drăcovenia aia de substanţă.