Miopie socială

Scriu postul acesta având pe nas noii mei ochelari de vedere: cu ramă neagră şi reflexii verzui. Sunt foarte frumoşi, dar îmi va lua ceva timp să mă obişnuiesc cu ei. Îi port prin casă, încercând să răscumpăr timpul pierdut în care mă uita Dumnezeu cu lentilele pe ochi.

Mi-e greu să văd doar prin dreptunghiurile astea două, să întorc capul când trebuie să văd în părţi şi nu doar să rotesc globul ocular. Îmi simt vederea limitată şi încep să înţeleg mot-a-mot expresia “ochelari de cal”: mă focusez doar pe aspectele importante şi la “îndeochi” (pot s-o numesc licenţă poetică şi să zâmbesc în colţul gurii).

Nu doar în privinţa realităţii ce mi se înfăţisează pe după ochelari aplic metoda “priveşte esenţialul fără detalii derutante”, ci şi în realitatea mai puţin concretă şi palpabilă în care trăiesc. Încerc să-mi ignor nişte păreri care tot mie mi-ar crea furtuni. Încerc să nu analizez/caut nod în papură, ca să nu fiu nevoită să şi argumentez. Nu m-am schimbat prea mult, asta-i clar.

Mă întreb cum ar fi s-avem nişte ochelari care să ne permită să înfrângem miopia socială? Cu ei să putem privi mai departe de reacţii, mai departe de tăceri şi priviri pierdute sau chiar mai departe de cuvinte. Să scăpăm odată de miopia superficială care nu ne lasă să spargem bariere, să înţelegem complet şi să ne arătăm pe noi aşa cum suntem. O pereche de ochelari fancy pe care să-i punem pe nas atunci când vrem cu adevărat să înţelegem atitudinea unui om faţă de noi. Doar când şi dacă ne interesează.

Eu am o curiozitate de genul acesta – explicită şi contextuală – pe care aş vrea să mi-o astâmpăr.