Citesc blogul unei tipe care, de câteva zile, s-a vopsit roşcată – un roşu arămiu, ca să fiu mai specifică. Din poze pare bestială culoarea, atât de mişto e încât, pentru câteva minute chiar, m-am gândit serios dacă n-ar fi cazul să renunţ şi eu la negru şi să mă fac roşcată. Plus că mai e şi Christina Hendricks (roşcata din “Mad Men” şi din poza de sus) pentru care am avut a real crush acum un an când am văzut serialul.

Dar nu scap eu de negru aşa uşor şi dacă aş vrea…. Sunt brunetă de vreo 4 ani (panică! aşa mult a trecut din 2007?!? pfff) şi de mai bine de un an încerc, dar nu mă strofoc, să mai îndulcesc negrul cu puţin ciocolatiu, poate şi-arămiu, da’ nu-mi iese de nicio culoare (ce joc de cuvinte potrivit, măi!).

Eu, la originea mea din ’86, sunt roşcată. Ale mele femei din familie, îmi ziceau că aveam părul fix de culoarea “numărul 5”. Cică ar fi fost pe vremea aia o vopsea cu o nuanţă la modă, denumită numărul 5, pe care toate gagicile şi-o doreau şi mă invidiau pe mine, un ţânc în faşă, pentru autenticitatea culorii. Cu timpul, culoarea s-a mai dus, aşa că, pe vremea când aveam conştiinţă de sine, nu mai era nici urmă din acel roşu închis în părul meu. Rămăseseră doar pistruii, pe care, din toată inima spun că i-am urât cu adevărat până când şi ei, odată cu naivitatea şi copilăria mea, s-au dus.

Când am început să mă vopsesc, prima culoare pe care mi-am pus-o în păr a fost tot roşu, pe nişte suviţe pentru care a trebuit să îndur nemulţumirea profei mele de franceză din liceu care avea senzaţia tâmpită că, dacă m-am vopsit, mi-am spălat şi creierul. Dar nu m-am lasat, aşa că, ulterior (tot în liceu), suviţele roşii s-au transformat în şuviţe blonde până când, într-a 12a, m-am făcut blondă de tot.

Blond soare. Îmi plăcea de muream, dar mai mult pentru că tot atunci, şi celelalte 5 fete din grupul meu, se vopsiseră tot blonde. Era un trend pe care ni l-am setat fără să vrem, dar de care eu m-am ţinut până pe la începutul anului 2 de facultate.

Când m-am făcut prima dată o culoare mai închisă, ceva spre brunet, dar nu negru totuşi, toată lumea a început să-mi zică chestii de genul “vai, ce bine îţi stă! mult mai bine decât blondul ăla spălăcit cu care păreai ştearsă!”. Măi să fie, nimeni nu-mi zisese până atunci că blondul nu mă prinde, dar pentru că au fost atât de convingători cu brunetul ăsta “care-ţi scoate ochii în evidenţă”, am rămas la el.

În tot acest timp, însă, o singură persoană a făcut lobby pentru altă culoare: mama şi roşul. Ea m-a vrut mereu aşa cum eram în copilărie: roşcată (acum, să fiu sinceră, nu-mi dau seama dacă mă vrea din nou copil sau pur şi simplu crede ea că roşul e de mine!).

Am refuzat cu îndârjire şi argumente şi-am respins şi mai abitir acel “roşu morcov” pe care mi l-a tot preaslăvit, ani la rând, dar, uitându-mă 3 minute în dulap şi amintindu-mi cât de mult îmi place mie culoarea asta în orice context, parcă dracu nu-i atât de roşu :) Şi văzând-o şi pe tipa asta în poze, tare-mi mai surâde roşul. Cred că s-ar pupa cu personalitatea mea. Mă mai gândesc la schimbare, de data asta mai serios, promit.