Restul ne e poveste

Şi dacă-ar fi să-mi amintesc de început, ştiu clar unde şi când, dar mai puţin de ce. Pur şi simplu. Am aşteptat atunci câteva zeci de minute bune, asta după ce, în prealabil, ne imaginam cum ne-ar arăta copii. Dar nu, nu gândul ăsta şi nici fotoliul pe care ne-am îngrămădit în faţa mesei mici cu 6 oameni n-au fost motivele. Poate întârzierea de după. Poate aşteptarea printre oameni şi mâna ridicată în semn de “aici suntem”. Şi aspectul de proaspăt. Sau chimia instantă a primei apropieri. Cea dintâi. Sau mâna de pe gât. Ori mâna de pe volanele gri. Acel început neînceput? Căci nu s-a întâmplat nimic controversat, dar al meu îl simţeam deja. Şi nu-mi aduc aminte cum am plecat, dar ştiu cum mi-a fost zâmbetul de la ora prânzului de-a doua zi.

Şi cred că mi-am analizat cam mult ţinuta purtată în cartier în acea sâmbătă. Şi-a fost şi vântul ăla călduţ şi răvăşitor  de pe drum până când, din spatele unei uşi de scară de bloc, a apărut şi mi-a pus la pachet cu laptop-ul şi un zâmbet complet. Şi mi-a trecut atunci prin cap un cum ar fi dacă şi-apoi un oare şi el, dar n-am zăbovit prea mult. Îmi ziceam că-mi zăbovesc doar în capul meu şi nu se pune situaţia în discuţie: peste două zile e plecarea.

Dar, înainte de plecare, a mai stat. Şi-a stat destul de mult cât să mă prind. Şi să mă prindă. Şi-a fost cu poze şi tot tacâmul de râs şi tastat până la 3, deşi la 5 închidea valiza. Şi-atunci mi-a spus, cu o alură poetică şi melancolică, că o să-i fie. De mine şi de noi. Şi-o rimă pe gustul unei fete care lucrează cu multe cuvinte. Dar am luat-o în vria momentului şi-am pus-o pe seama… hmmm, nu ştiu pe-a cui seamă, mai degrabă-am evitat s-o iau în seamă. Bucata aia raţională din mine a dat-o deoparte şi m-a pus să-mi dau şi eu cu apă rece pe faţă ca să-mi treacă gândul cum că. Nu prea părea plauzibil. Adică, deşi părea, n-avea cum să apară.

Dar a apărut. Într-o miercuri, de pe un număr pe care nu-l aveam. Şi nu înţelegeam cine şi de ce. Şi-am vrut să întreb, până m-am prins că V-ul de la final nu era de la o ea de etajul 1, ci chiar de la el de etajul 2 şi vreo 2000 km distanţă. Apoi a apărut într-o luni, de tot şi cu tot cu bronz. Tot după o uşă de scară de bloc, de data asta cu mai mult verde şi parfum. Pe care l-am simţit, surprinzător. Sau de dor. Şi-apoi a fost o nebunie pierdută-n străzi şi cafenele. Şi iar în muzică şi-o mână pe gât. Fără volane. Doar cu flori.

Şi restul ne e poveste…