Monthly Archives: February 2012

Condimentat şi alintat. Cu piper şi ciocolată.

Piperul strănută şi pişcă, te gâdilă şi-apoi te muşcă. Dar o tălpăşiţă de-ar avea, în spinare şi-ar lua-o şi-ar pleca.   Însă nu despre piper mi-i vorba, ci despre sarea din bucate, când mă iei de genunchi pe-apucate şi ne jucăm de-a baba oarba cu unghiile-nfipte-n barbă.   Era mentă proaspăt tocată în a mea palmă cu care ţi-am pus piedică şi tu te-ai dus cu valmă, prăpădindu-te într-un sărut la vârful picioarelor de-ai început …

Continue reading →

Cu aripi creponate sau desenate?

Când se prelinge orologiul şi se-opreşte abrupt alarma, tu-ţi porţi perciunii răvăşiţi şi golful meu de fericiri se vede-n ochii tăi mijiţi.   “Stimate domn, ştiu sigur ce, dar nu ştiu cum simţiţi?” se topeşte dulce-ntr-un răspuns: “Domniţă blândă, nu v-amăgiţi!” Nu pe dumneavoastră vă doresc. Eu după coapsa asta tânjesc.”   Creponatele-şi pun nuanţele pe-o replică plutind în grabă: “De ‘ntârziem, dăm de belele!” “Fir-aţi voi să fiţi de iele…”

Continue reading →

Do(ime) Re(flexivă-n) Mi(gălire)

“Cine eşti tu, dragă?“, răguşeşte dintr-o voce acordată. Împletite-n alt glas, rostesc două buze: “Cum aşa? Draga ta!“. Şi degetele-ncep să se acuze. Care notă-i mai melodioasă? Aia de-are caprinciu-n frunte! Capricioasă?  

Continue reading →

Garsoniera cu piersici pârguite, magiun de portocală şi felii cărnoase de kiwi

“Iubire” a fost primul gând care mi-a gâdilat simţurile când am văzut-o întâia oară. Pe ea, garsoniera mea. Era deja dichisită şi-i dăduseră în pârg piersicile de pe pereţi. Cu grija de mamă şi alte degete dibace ale unei doamne care pictează cu acul în ţesătură, a apărut  într-o cupă la fereastră şi magiunul dintr-o portocală. S-a aşezat molcom peste lumina prăfuită de Capitală with capital. Un pic mai târziu în acea vară, colindând prin …

Continue reading →

Unde-i mult alb, pare chiar gri

E vreme de stat sub zăpadă, învelit în pătura aproape deşirată a naturii. Un “te rog frumos” aduce un fir de prima-vară, acolo unde tolănită s-a aruncat ca-n puf prima-iarnă. E un oraş înghiţit de prea mult alb. Oţelit. C-o umbră ascuţită. Sute de lănci brăzdează la sânge un obraz. E obrazul meu pe care-l poartă altcineva sub altă formă. Barbă. Dar e caldă şi moale pe alături, uneori cu pic de înţepător când trebuie. …

Continue reading →