Când eram mai tânără şi mai naivă, mă uitam de jos în sus spre un 26 urcând spre 27. Şi mi se părea “wow”. Nu neapărat omul, deşi da, şi el (!).. ci mai ales vârsta.

Şi maturitatea care venea cu ea. Şi aura aia de mister. Aia, da! Oh, da! Şi melodia aia şi piciorul ăla bâţâit pe scaun şi pozele alea goale cu ambalaje la fel de goale.

Lumea acelui aproape 27 era total altfel faţă de lumea lui 21 al meu.  Era o lume la care eu n-aveam acces decât prin conjunctură.

Şi cumva, înconştient, în timpul ăsta de-a trecut, m-am uitat tot de jos în sus la vârsta aia (şi la altele mereu mai mari ca a mea, dar asta-i altă generalitate). Până când, inevitabil, cum dracu’, am ajuns eu în braţele ei. Vârstei.

 

Şi parcă nu-i niciun farmec la pachet. Nu, clar, nu-i proiecţia din exterior a privirii abia înmugurite. Dar, e drept, e lejeritatea acelui bâţâit de picior şi nonşalanţa unei anume melodii. Poate chiar şi exhibiţionismul unui conglomerat perfect întins fără ruşine pe un covor color.