anaCulmea-i că-i din cărţi, dar dintr-alea lucioase, kitchoase, sclipicioase, cu super-eroi şi prăpăstii peste care poţi să zbori. Le ştiţi, alea de-au puţine cuvinte şi mai multe interjecţii şi fac lucruri de neimaginat să se întâmple.

Aşa-i şi prietenia noastră.

Noi când ne întâlnim, râdem ca nişte curci bete de toate mizeriile mici şi mari. De prin jurul nostru, de prin jurul altora, nu contează. Nu ne vorbim cu perdea, suntem noi ca-n liceu, când băncile erau alăturate şi profa un pic mai surdă de ureche.

Suntem cum suntem noi deep down, chiar dacă prin cărţile de vizită una-i PR, alta-i HR, cealaltă stă în State, alta lucrează la Minister, iar eu-s în advertising.

N-avem funcţiile cu noi la cafea, cum nu le aveam nici pe pietrele de la Casa de Cultură şi nici pe scările de la Zanfir când ne transformam în forum offline prin liceu.

Dacă plecăm mai mult timp împreună, mai avem puţin şi ne batem. Ne iubim de uneori ajungem să ne urâm. Una vrea s-o ia pe strada din dreapta, alta vrea să mănânce, alta vrea poze şi tot aşa. Nu de puţine ori, îmi venea să le strâng de gât. Pe rând. Şi ele pe mine. Şi pe toate celelalte apoi.

Culmea-i că ăsta-i şi farmecul: de aia suntem prietene de mai bine de 12 ani (pe Ana, despre care e şi postul ăsta – doar că m-am pierdut în paranteze – o cunosc de aproape 20 de ani! wooow, Anaaaaaaaaaaa, panică!!!)

…unde-am rămas? Revin: pentru că ne putem spune-n faţă tot ce ne trece prin minte, pentru că putem să ne enervăm una pe alta fără să ne (insert orice gen de reacţie/decizie posibilă pentru asemenea momente), pentru că putem să nu ne vedem 6 luni (s-a întâmplat, ah?) şi să ştim aproape totul despre ce s-a întâmplat între timp cu fiecare dintre noi şi… multe alte “pentru că”-uri.

Dar mai ales, ca să revin la scopul postului, pentru că azi e ziua Anei (“la mulţi ani” a mia oară). Da, Ana pe care o ştiu de 20 de ani (fată, am ratat majoratul!)… Aşa mi-am amintit că nu le-am mai văzut pe toate de mult timp şi tare aş vrea. Cică săptămâna viitoare, hei!