multă vreme am crezut că pot ajunge să fiu perfectă.

că voi putea gândi perfect. că voi putea iubi perfect. că voi putea arăta perfect. că voi putea judeca perfect. că voi putea lucra perfect.

multă vreme am crezut că viața mea poate ajunge să fie perfectă.

că voi putea avea un job perfect. că voi putea avea o casă perfectă. că voi putea avea iubitul perfect. că voi putea începe și ține relații perfecte cu oameni perfecți.

 

după ce mi-am dat seama că perfecțiunea mea e virusată și oricum nu seamănă cu a altcuiva, mi-am zis tare-n gând: fuck them all.

nu sunt, nu pot și oricum nu vreau să fiu perfectă. pentru nimeni.

pentru mine? poate. dar de ce mi-aș pune presiunea asta?

nu-mi mai doresc o viață perfectă: nici o iubire, nici un job și nici o casă. îmi doresc doar o versiune a acestei Oana care să știe că oricât de defectă ar fi, mereu va exista un context, un suflet și-o mână de oameni cu care ea se va potrivi perfect. trebuie doar să aibă răbdare și să le țină pe toate-n echilibru.