Maimuţica am primit-o cadou de la bunea mea colegă de birou, Tara Duveanu. Pentru că ţine la mine (zice ea ) şi, probabil, pentru că am fost “accidentată” şi-am cam lipsit din birou câteva zile. Eu am fost la fel de impresionată ca şi la celelalte cadouri primite de la ea.

Pe maimuţică am numit-o Lelly pentru că aşa scria pe eticheta ei şi-am făcut-o mascota biroului de juma’ creaţie-juma’ strategie. Am agătat-o de perete pentru c-are coada lungă şi putem fie să boxăm cu ea, fie s-o pupăm în treacăt.

De la Tara am mai primit o insignă cu Muse “de la mama ei” şi nişte imagini simpatice pe care chiar ea mi le-a lipit pe oglinda din spatele biroului meu.

Cum să n-o iubeşti şi cum să nu te duci cu drag la muncă? Eh? Mulţumesc, Tara!!

Încep să devin din ce în ce mai străină de locul acesta. De când m-am mutat pe domeniu dedicat, am scris tot mai rar pe blog.

Poate o fi din vina timpului care se îngustează la fiecare aer tras în piept. Au trecut de mult zilele în care asta-mi era una din principalele activităţi ale zilei.

Poate e vorba de jobul meu care-mi este planşă de scris la orice oră din zi şi din noapte. Probabil că sunt mult prea concentrată pe scrisul despre alţii (entităţi care nu respiră), ca să mai scriu şi pentru sau despre mine.

Poate o fi lipsa de noutate şi zbucium din viaţa mea. Mi-am dat seama că multe aspecte sunt repetitive şi nu-şi mai au farmecul spuse sau plânse a doua oară.

Sau poate totul se datorează expansiunii blogosferei, în care fiecare e “cineva” şi de fapt toţi sunt nişte “nimeni”. Mă plictiseşte apelativul de “mare blogger” pus în fruntea unor indivizi care nu ştiu decât să dea copy/paste şi să alerge după trafic şi mondenităţi twitteriste, blogosferice sau facebookiste. Parcă-mi era mult mai confortabil anonimatul unui yahoo360, decât scena largă a .ro-ului.

Sunt o străină în propria mea casă, aşa că de azi o să revin la stilul meu abscons, neclar, confuz de a scrie.  Acela, din vremurile de demult, în care fiecare realitate avea doar o transpunere metaforică pe blog. Cred că-mi îmbracă mult mai frumos şi sănătos sufletul.

Poza este de aici.

Sâmbătă seară ne-am strâns acasă la colega de la HR care ne-a tratat cu grătare de tot felul şi bunătăţi dulci făcute în casă. Ploaie, vin şi multe cookies. Ne-am cinstit pentru o săptămână.

Aştept cu interes ieşirile din capitală, poate o Vamă cu nisip fin şi mare tulbure?

Unde e graniţa dintre munca pentru bani şi banii care aduc fericirea? Cineva zicea că ea este fix momentul în care reuşeşti să faci banii să muncească pentru tine. Cât de greu ajungi acolo? Ajungi vreodată acolo întreg?

Muncim. Muncim la serviciu, muncim după serviciu, muncim noaptea şi în weekenduri. Pentru ce? Pentru bani. Pentru bani? Pentru un trai cât mai bun, pentru satisfacţii profesionale şi pentru a ne permite satisfacţiile personale. Muncim ca să avem tot ce ne dorim, să fim independenţi şi să ne plătim bucuriile. Muncim ca să fim fericiţi.

Dar nu ştim să muncim pntru fericirea lucrurilor mici. Muncim doar pentru “marea fericire” despre care ni s-a zis că ne-o aduc banii. Avem în cap separaţia clară: acum muncesc, apoi mă distrez. Apoi când? Când se opreşte munca pentru bani? Când ai destui? Niciodată, pentru că nevoile se înmulţesc şi se măresc pe zi ce trece şi odată cu fiecare leu pe care-l adaugi venitului. Acum munceşti pentru o casă şi-o maşina. După ce le ai pe astea, munceşti pentru garderoba din ultimul sezon al marelui designer şi pentru excursia exotică de-o săptămână. După ce le ai şi pe astea, munceşti pentru o casă mai luxoasă şi-o maşină mai mare. Poate două. Apoi munceşti pentru copii şi pentru o casă pentru ei. Apoi munceşti să întreţii tot ce ai. Şi tot aşa. Niciodată banii n-o să muncească pentru tine, în timp ce tu stai şi-i cheltui. Întotdeauna va trebui să fii acolo, lângă ei, să-i înmulţeşti, să-i valorifici. Adevărul e că munceşti până mori. Dar când te bucuri de “marea fericire” pe care ţi-ai propus-o îniţial? Niciodată.

Nu sunt adepta hedonismului, nu cred că trebuie să munceşti doar ca să te bucuri acum, fără să-ţi pese de viitor. Nu cred neapărat că tinereţea e pentru distracţii şi vârsta a doua pentru muncă. Dar, trece timpul pe lângă noi, iar noi n-avem ochi decât pentru ce va veni. Din păcate timpul e ireversibil. Banii nu. Iar anumite lucruri, dacă nu le faci la timpul lor, nu le mai poţi face. Părţi importante, din “marea fericire” pe care-o căutăm, apar acum, dar nu ştim să le culegem pentru că alergăm spre marele finish.

Riscăm să ajungem în momentul în care avem bani şi n-avem amintiri, decât cele despre cum i-am făcut. Riscăm să ajungem în momentul în care avem bani şi n-avem cu cine să ne bucurăm de ei, de-adevărat.

Unde e graniţa dintre bani şi fericire? Este în capul nostru. Este momentul când realizăm că nu există o “mare fericire”, ci o sumă de mici fericiri care stau la picioarele noastre. Este momentul când ne dăm seama că viaţa noastră are mai multe aspecte, la fel de importante ca satisfacţia banilor şi că şi ele necesită investiţii de timp şi suflet, în schimbul fericirii pe care-o oferă. Şi-atunci constatăm că nu numai banii aduc fericirea… şi că fericirea nu se măsoară în câţi bani ai în cont. Cât de greu ajungi la graniţa asta mentală? Unii n-ajung niciodată…

]]> http://www.vecinica.ro/2010/05/16/fericire/feed/ 3 http://www.vecinica.ro/2010/05/05/n-am-apucat-sa-zic/ http://www.vecinica.ro/2010/05/05/n-am-apucat-sa-zic/#comments Wed, 05 May 2010 20:08:15 +0000 Vecinica http://www.vecinica.ro/?p=2419

Timpul ăsta intră la apă, i se scurtează mânecile şi i se strânge ţesătura. Abia acum înţeleg cu adevărat utilitatea Facebook-ului şi-a reţelelor de socializare: îmi iau mult mai puţin timp să intru în contact cu oamenii şi să spun ce vreau să spun.

N-am apucat să zic c-am fost în weekend la Rucăr şi că am sărbătorit 1MAi în stil muncitoresc, cu grătar şi bere. Ne-am cazat la o vilă frumuşică, dar am petrecut mai tot timpul prin bucătărie şi lângă focul din grădină. De când am masa asigurată la muncă, am început să mănânc. De gen, mâncare: felul 1 şi felul 2. Mi-aduceam aminte de anul 2007 pe care mi l-am consumat cu Măgura şi cereale. Ce viaţă! Şi daca-am avut calorii de ars, am urcat şi pe munte ca să-mi aduc aminte de ce nu-mi plac mie drumeţiile. Serios, nu-mi plac! Ca s-ajungem la barajul Pecineagu am mers 3 ore dus-întors prin praf, băltoace şi păduri dubioase, dar cu gândul că respirăm aer curat de munte. A fost fun, dar muşchii mei atrofiaţi se revoltă şi acum.

N-am apucat să zic că-mi place la noul meu job şi mai ales îmi iubesc colegii. Sunt nişte oameni bestiali. Mă simt ca-n tabără când sunt cu ei. N-am mai râs atât de mult de când mă ştiu! Timpul trece aşa de repede la birou şi-aşa de mult mă entuziasmează că am de lucru şi că mă plimb printre proiecte. Mă hrănesc cu energia asta, pe lângă ciorbiţa bună făcută de doamna Emilia…şi micii de azi făcuţi la grătarul din curte. S-a lăsat cu petrecere c-aveam doi sărbătoriţi!

N-am apucat să zic c-am văzut luni o şcenă extrem de frumoasă. Eram în maşină la un stop pe la Unirii şi un nene dintr-o maşină de alături a cumpărat de la un negru mititel un buchet de flori. Apoi s-a dat jos şi i l-a oferit unei doamne dintr-o altă maşină. Doamna le-a luat, a dat din cap zâmbind, le-a mirosit şi-apoi a băgat într-antâia şi-a demarat. Mi s-a părut încredibil că nu se cunoşteau şi că reacţia lor a fost atât de naturală.

N-am apucat să zic multe alte lucruri, dar nu mai am acum timp să mi le amintesc…

Am citit astăzi pe PaginadeMedia.ro două ştiri mai mult decât interesante care m-au pus pe gânduri.

Prima spunea că se lansează revista “Miresici”. Ho, nu mă mărit, nu despre asta e vorba Revista “Miresici” apare ca urmare a cererii de conţinut printat de la userii de pe forumul miresici.ro. Adică, mai pe scurt: în prezent există un forum în care domnişoarele şi doamnele schimbă opinii cu privinţă la nunţi, luni de miere şi alte asemenea şi, pentru că online-ul nu le mai ajunge, se lansează o revistă cu acelaşi nume dedicată aceluiaşi subiect. Deci, online-ul se mută în print.

A doua ştire spunea că revista-ghid “Nopţi şi zile” (o ştiţi sigur, e revista aia pe care o luaţi gratis şi-n care găsiţi programul de la cinema, evenimente şi recomandări pentru timpul liber) va avea o emisiune omonimă pe TVR1. Adică, mai pe scurt: în prezent există revista tipărită care se distribuie gratuit şi trăieşte din spaţiul de publicitate pe care-l vinde şi, pentru că print-ul nu mai e încăpător, se lansează o emisiune tv. Deci, print-ul se mută în tv.

Nu-i aşa că-i fabulos? Pe timp de criză s-au închis redacţii de ziare ori s-au mutat cu totul în online, iar acum aflu că un forum pentru mirese vrea o revistă şi cineva anume dă şi curs cererii (fie vorba între noi, mai sunt încă n’jpe mii de reviste pentru mirese, ca să nu mai pun la socoteală cele 5 evenimente pe lună dedicate nunţilor). Mai mult de atât, un ghid pentru timpul liber (unul dintre multele) care nu are content foarte mult, îşi face emisiune la tv. De ce? O fi un semn al ieşirii din criză? Doamne-ajută!

La nivel de consumator, iar mi se pare extrem de interesant ce se întâmplă. Am senzaţia că românul tot primitiv rămâne. I se dă online-ul, o unealtă mult mai interactivă şi mai friendly de folosit, dar el vrea print clasic, cu poze glossy şi conţinut static. I se dă şi print-ul, ca să simtă degetele lui foile abia ieşite din tipar, dar nu-i ajunge nici asta, vrea şi mai simplu: tv. Ca să nu se obosească să citească – să-i spună careva cu vorbe o dată pe săptămână ce ar putea să afle la un simplu search pe google în 2 minute, oricând şi-ar dori. Online-print-tv: este exact traseul invers faţă de cel care este numit “al viitorului”. Dar, nu-i aşa, românu-i mai cu moţ.

Mergeţi cu bicicleta, oamenilor! Dacă n-aveţi una, închiriaţi de la Cicloteque, de lânga Facultatea de Drept. Cu 6 lei, graţie carnetului de masterand, m-am plimbat două ore prin soarele din Cismigiu şi Izvor, prin gropile de pe bulevardul central şi printre oamenii ieşiţi la promenadă. A meritat fiecare secundă, fiecare zgârietură din palmă şi fiecare maşină parcată pe pista de biciclişti.

Dacă puteţi, după plimbare, să vă adunaţi cu nişte prieteni la rulouri de pui şi ficăţei cu ghimbir, apoi să strigaţi împreună pentru victoria fetelor de la Oltchim, cum am făcut noi, vă garantez că o s-aveţi o duminică de pus în albumul cu amintiri.

Din acest motiv abia acum pun câteva poze din Paris. Am avut senzaţia că dacă le-am pus pe Facebook e ok, dar nu toţi cei care intraţi aici sunteţi şi acolo, aşa că…iată câteva dintre cele 958 pe care le am.