Antonimul lui “lipsă” este “surplus”, fără de îndoială.

Niciuna dintre aceste definiţii nu-ţi ţine ritmul inimii constant. însă.

Linia de diferenţiere se trage pe sine de urechi când ajunge la culori.

Antonimul lui “culoare” nu există nicăieri. surprinzător, aşa-i.

Balanţa stă perfect în echilibru, acolo unde-i şi spaţiu şi culoare. cred.

Uneori alb, alte ori multicolor. De cele mai multe ori, concomitent.

The Exchange, Amsterdam hotel

Eu mi-am pus direct pe piele povestea asta, de mai mult timp. Şi ştiu că nu-i frumos să te dezbraci în faţa lumii, dar… e vorba de o stare.

www.clinicanera.ro

E vorba de un proiect care vizează construirea primei clinici din România pentru recuperarea bolnavilor de cancer. Prima din România, s-a citit, da? Clinica se va numi Nera şi mai multe informaţii despre obiectivele ei vei putea găsi pe site.

Tot pe site vei vedea şi campania de strângere de fonduri, pentru că această clinică încă nu există încă decât în mintea, sufletul şi planurile unei fundaţii excepţionale şi-a unui medic în faţa căruia nu poţi decât să reacţionezi cu tradiţionalul “Jos pălăria!”.

Dacă va fi strâns, din donaţii, 1.000.000 euro, el va fi  adăugat la cele 3 milioane euro venite din fonduri europene, şi atunci vom putea vorbi de o şansă reală care li se dă bolnavilor de cancer.

Ştiu, ştiu, sunt campanii peste campanii care vorbesc despre drame, suferinţe, boli şi probabil n-ai timpul necesar să-ţi pese de toate. N-ai trecut prin asta, n-ai plâns niciodată de neputinţă şi de frica morţii, aşa că, pe bună dreptate, într-un fel, te înţeleg. Eşti liber să închizi această fereastră dacă nu-ţi pasă, dar înainte să apeşi pe butonul X, află că această iniţiativă vorbeşte despre speranţă şi şanse, nu despre drame.

Acum, pentru tine, cel căruia îi pasă de ziua de mâine şi cel care înţelege că, oferind un ajutor mic, se pot face lucruri mari: intră pe site, citeşte, înţelege şi, dacă poţi, donează. E vorba de 2 euro, echivalentul a… nici n-are rost să-ţi explic cât de puţin înseamnă, te prinzi tu singur.

Iar dacă îţi pasă, arată-le şi altora şi spune-le şi lor că pot contribui: pune o faptă bună la temelia clinicii şi inscripţionează o cărămidă din fundaţia ei cu numele tău. În partea de jos a site-ului vei vedea un zid cu multe cărămizi pe care stau scrise numele oamenilor.

Pune-ţi şi tu numele pe o cărămidă şi aşa, vei duce mesajul mai departe şi vei ajuta la construirea clinicii.

*De ce scriu despre acest proiect? Pentru că am pus mult suflet îl el şi-am plâns când l-am scris şi mi-am dorit cu ardoare să fi scris la el prin 2007 şi clinica să fi fost deja în picioare mai acum vreo 3 ani.

Şi numai cine a trecut prin asta înţelege anumite lucruri, aşa că n-am să insist cu alte detalii.

Vă rog doar să vă uitaţi şi să încercaţi să înţelegeţi. Atât.

Adică, într-un fel înţeleg.

Nu-mi stă în fire zilnic să mă izolez, fizic şi mental, într-un colţ de casă (“casă”, auzi – “acasă” al meu restâns la o cameră de 29mp). Dar în astă seară citesc. Şi nu orice. O istorie de ani de zile, pe care de mult timp mă chinuiam s-o dibuiesc. Gândeşte-te că e ca şi cum m-aş uita la un film. Unul din ăla de dragoste cu (probabil) 4,7 pe imdb. Nu ţi-ar fi plăcut să-l împarţi cu mine sub pătură. Nu. Nu-i genul tău, aşa că mai bine nu mai pune “?” şi nici mutra aia dulce de copil care şi-a pierdut trenuleţul la locul de joacă. N-are rost să-ţi zic.

De fapt, rost i-aş găsi…

şi sigur i-ai găsi şi tu, doar că mă simt ciudat. Un pic. Pentru că am o vagă banuială că n-ar trebui să mă intrige povestea asta. Dar, na, asta e, n-am ce-i face, oricât m-aş împotrivi. Aşa-s eu. Curioasă. Şi-ar fi trebuit să ştii asta până acum. Sunt curioasă de viaţă. Şi de oameni. Cred că încerc să înţeleg. Încerc să găsesc similitudini. Poate aşa se dărâmă zidul âla de nepriviri. Nici nu ştiu de ce-s. Poate din cauza similitunilor alea de le tot caut eu acum, când probabil ele-mi stau sub nas. Mi s-a mai întâmplat asta odată, acum mulţi ani (mi-e teamă să-i număr) şi-am ştiut că tot ce ne uneşte de fapt ne şi desparte. Aşa-i şi-acum. Sau nu. Şi dintre rânduri ies asemănări ca între picătură şi ocean. E şi normal.

Şi tre’ să ştii că tot citind,

am avut un impuls. Să dau un mail. Să încerc să dau cu “Ai încredere în roz” (deloc nu-mi aduc aminte numele produsului, la naiba!) peste chestia asta destul de pătată. Că nu-mi place şi ştiu că-i din orgoliu. Acelaşi orgoliu care m-a oprit din gândul lui “Compose message”. Apoi a trecut pe lângă mine ideea că probabil “To:”-ul n-ar rezona cu ce aş scrie. Că probabil nu m-aş face înţeleasă şi oricum fără un pic de imbold şi din partea cealaltă, de pe malul cu “Re:” din realitate, oricum nu s-ar rezolva nimic, ba mai mult s-ar adăuga un extra topping de fâstâcire.

[nu te mai uita dom'le în ecranul laptopului când scriu! :--)]

E musai să mai ştii

că nu e vorba nici de-un crai mai crai pe alte meleaguri, nici de-un alt 8 din alte veri, nici măcar de cele/cei pe care le-ai/i-ai enumerat. Nu. Te rog, nu căuta şi nu mă întreba. De ţi-aş zice, m-ai face să par prea umană pentru tine şi prea creepy pentru mine. Şi nu care cumva să dea boala-n tine să spui cuiva. Nu.

Şi-aşa, revenind la cele de azi, acum înţeleg mai multe. Şi tolerez mai multe. Ignoranţa mea a fost pusă la pământ. At least I hope so. Bravo, mă! Cam multă temere şi nesiguranţă, dar na, aici intervin diferenţele dintre noi. Şi mă tot gândesc că într-un fel ciudat am fost chiar scenarist fără voie. Şi nimeni n-a zis vreodată “mulţumesc, tâmpito”. Sau poate mi-am primit mulţumesc-ul indirect, dar nu l-am priceput.

[Ok, iar te-ai ridicat şi cauţi cu disperare câteva rânduri pe furatelea înainte de Publish!]

Şi-am şi uitat ce mai vroiam să zic.

Înainte să-mi aduc aminte, tre’ să scriu şi despre faptul că postul ăsta, până acum, a fost scris pe nerăsuflate, aşa cum erau odat’ demult posturile scrise pe acest blog. Şi-aşa bine ce-mi face experienţa altora, că-mi dă cerneală pentru a mea. Şi totodată mi-aduce aminte că tebuie să deschid mai des laptopul de acasă şi trebuie să-mi iau mai multe momente-de-intimitate-singură-sau-nu-neapărat.

Gata. Nu-mi amintesc ce vroiam să zic. O să-mi amintesc cândva, altcândva. Şi-o să scriu atunci. Până atunci, simt nevoia, chiar dacă n-o să citească probabil, să-mi cer iertare pentru gând, purtare şi privire. Alea de-au fost în anumite momente. Acum înţeleg mai multe. Acu-s indulgentă-n mai multe.

Şi-o să fie într-un ceas multicolor şi musai bun, c-aşa zic oamenii de seamă.

Inima mea va fi rotundă şi exagerat de mare, exact ca bila asta plină cu bunătăţi de culori.

Iar pe pereţi vor ateriza, planând, câteva sute de fluturi. Unii chiar verzi, dar nu vor fi stat la pozat.

Pentru că atunci va veni el. Aşa colorat cum îl ştiu.

Şi eu nerăbdătoare o să bat din picioare. Doar îl aştept de când lilas-ul era doar mov.

În tot timpul ăsta, la degetele noastre vor coborî stelele şi se vor pune-n rând, colţ lângă colţ, ca să păstreze armonia.

O doamnă drăguţă la privire, o să ne taie fiecăruia câte un pic de roşu-şi-galben-şi-verde, având grijă să nu strice movul cremos şi să nu irosească picurii de caramea.

Şi pe mâna cu care o să mângâi obrazul asprit de barbă, va dansa jucăuş un fluture prins în pietre zâmbitoare.

În timp ce, în spate, acolo unde-ţi arunci privirea când te ruşinezi, va sta cuminte un coş doldora, aşteptându-şi tributul.

Şi când toate astea se vor fi înfăptuit, probabil voi scrie între coperţile lui – caietului – şi blogul ăsta va rămâne o amintire.

Dar până atunci, o să mă uit în continuare aici cu drag şi, din când în când, o să-mi amintesc de titlul ăsta de melodie.

Pentru că trebuie să scriu despre un subiect sensibil şi delicat, iar mama mea are deja răspunsurile la tot ce-l “întreb” eu pe google în research-ul meu.

Şi-i aşa de greu să scrii acum întrebându-te continuu “dacă toate astea erau scrise acum 3 ani, mama mea ar fi găsit alinare şi ajutor în ele?”.

Mamă, îţi mulţumesc mult. Pentru tot!

Vezi tu, şi statul ăsta pe net, nu-i pierdere de vreme întotdeauna. Poţi găsi lucruri minunate, dacă ai ochi să le vezi. Şi-s aşa de minunate, pentru că, de fapt, sunt adevărate. Şi triste.

Şi n-ai vrea să te gândeşti de pe acum la ele, dar trebuie. Ca nu cumva, ceea ce azi exprimi prin timpul prezent, să te ia prin surprindere cândva, când îl vei exprima la timpul trecut.

Iată o scrisoare de la o mamă şi-un tată, către un copil. Nu ştiu dacă-i adevărată, dar ştiu că are un adevăr în ea.

“My child,

When I get old, I hope you understand ‘n have patience with me
In case I break the plate, or spill soup on the table because I’m losing my eyesight, I hope you don’t yell at me.
Older people are sensitive, always having self pity when you yell.
When my hearing gets worse ‘n I can’t hear what you’re saying, I hope you don’t call me ‘Deaf!’
Please repeat what you said or write it down.

I’m sorry, my child.
I’m getting older.
When my knees get weaker, I hope you have the patience to help me get up.
Like how I used to help you while you were little, learning how to walk.
Please bear with me, when I keep repeating myself like a broken record, I hope you just keep listening to me.
Please don’t make fun of me, or get sick of listening to me.

Do you remember when you were little ‘n you wanted a ballon? You repeated yourself over ‘n over until you get what you wanted.
Please also pardon my smell. I smell like an old person.Please don’t force me to shower.
My body is weak.
Old people get sick easily when they’re cold. I hope I don’t gross you out.

Do you remember when you were little? I used to chase you around because you didn’t want to shower.
I hope you can be patient with me when I’m always cranky. It’s all part of getting old.
You’ll understand when you’re older.
‘n if you have spare time, I hope we can talk even for a few minutes.
I’m always all by myself all the time, ‘n have no one to talk to.
I know you’re busy with work.
Even if you’re not interested in my stories, please have time for me.

Do you remember when you were little? I used to listen to your stories about your teddy bear.
When the time comes, ‘n I get ill ‘n bedridden, I hope you have the patience to take care of me.
I’m sorry if I accidentally wet the bed or make a mess.
I hope you have the patience to take care of me during the last few moments of my life.
I’m not going to last much longer, anyway.
When the time of my death comes, I hope you hold my hand ‘n give me strength to face death.

‘n don’t worry..
When I finally meet our creator, I will whisper in his ear to bless you. Because you loved your Mom ‘n Dad.
Thank you so much for your care.
We love you. ! ♥”

Cuvintele mele sunt îndrăgostite de-ale tale. Şi vor stă stea doar pe buzele noastre. Cam din această pricină nu prea mai sunt pe blog. La ce le trebuie o eternitate, când îşi găsesc pierirea dulce pe-o limbă înţepată de-un vin roşu? Cuvintele mele-şi dau ultimul sunet într-un sărut muşcat de-o buză. Şi nu-i o luptă pierdută, ci un război câştigat: cuvintele mele se-ntorc acasă…în tine.

La Praga a fost cum bănuiesc că e mereu. Frumos.

Cum am fost noi în Praga? De mână. Şi cu aparatul foto în mâna întinsă, ca să prindem nişte frânturi din noi la ei. Şi-o bucată de fericire. Am pus câteva poze pe facebook. Şi câteva în cufărul cu aduceri-aminte, ca să nu uit senzaţia de senzaţie. Căci uneori nu-mi vine să cred că-i aievea.

Vezi tu, ăsta e unul dintre lucrurile pe care le iubesc eu cel mai mult la tine. Sentimentul. Sentimentalismul. Faptul că nu ţi-e frică să-ţi asumi trăirile. Şi nu ţi-e teamă să le arăţi lumii. Şi nu de puţine ori tot ce-a însemnat la tine sentiment a însemnat pentru mine sprijin. Pentru că tu ştii când e cazul să scoţi la lumină nişte cuvinte alese care să îmbărbăteze şi mai ştii şi când se cade să îndrepţi spatele ca umărul tău să fie mai confortabil pentru plâns şi deplâns.

Tu dăruieşti. Oho, şi cum dăruieşti! Cu sufletul şi cu ochii. Cu mâinile tale de care-s fascinată de cum se mişcă pe tastatură (nu cred că ţi-am zis asta niciodată) şi cu zâmbetul tău care, atunci când stă să plângă, e parcă şi mai frumos. Cred că eşti printre puţinele persoane care mi-au dăruit ceva încă din primele zile în care ne cunoşteam. Ceva despre care tu ştiai că înseamnă foarte mult pentru mine, o mică insignă “de la mama lor” cum mi-ai zis, care cumva nu s-a prins doar în piept, ci şi în inimă. Şi-am ştiut de atunci că nu m-am înşelat aşteptându-te. Pentru că, da, te-am aşteptat cu nerăbdare să vii şi ştiam c-o să fim prietene încă dinainte să fim.

Şi nu doar asta iubesc la tine. Sunt mult mai multe, unele chiar negândite. Iertată să-mi fie ignoranţa, dar anumite sentimente nu pot să mi le explic, ştiu despre ele doar că există. Iar pe tine te am la suflet şi-o să te mai am atât timp cât sufletul meu va mai avea contact cu realitatea. Dar până atunci o să rămân cu Lelly-Maimuţeli şi cu “?” scris şi şters din fereastra de messenger.

Şi chiar nu vreau să plângi. Pentru că eu nu plâng. Nu te-am pierdut şi nu ne-ai pierdut. Am pierdut doar un decor. În rest totul rămâne la fel. Şi-am vrut azi să-ţi dau melodia asta, dar m-am răzgândit. Nu, nu despre asta e vorba, în afară de un “Take a glorious bite out of the whole world”. E mai degrabă vorba despre asta. Despre o după-amiază de iarnă când te-am văzut în semi-întunericul din biroul cu balcon, ascultând această melodie. Şi ţi-am cerut-o. De atunci, de câte ori o aud, mă gândesc la tine şi la câte un alt moment de-al nostru. Unul dintre alea pe care nu le pot cuprinde acum cu mintea şi cu literele.

Eu nu închei aici. Şi sper că nici tu, draga mea prietenă. Ne vedem “mâine”!