Când sunt doi, gustul are sare şi piper.

Când sunt doi, linia orizontului e mai aproape.

Când sunt doi, pielea-i mai încăpătoare.

Când sunt doi, amintirile au culoare.

Când sunt doi, nopţile au sudoare.

Când sunt doi, gândurile au formă.

Când sunt doi, ochii au emoţii.

Când sunt doi, lupta-i mai blândă.

Când sunt doi, timpul e mai agale.

Când sunt doi, uşile-s mai deschise.

Când sunt doi, visele-s mai realitate.

Când sunt doi, lacrimile-s mai amare.

Când sunt doi, jumătăţile au întreg.

:

Când sunt doi, niciunul nu mai e unu.

Azi suntem doi. Noi în doi.

De prin ‘96 am devenit “chioară” cu acte în regulă. Ţin minte foarte bine ziua în care am avut primii mei ochelari. Era undeva prin octombrie şi mergeam pentru prima dată la un concert 3SudEst (în Focşani, într-o discotecă ciudată care ziua funcţiona ca cinematograf). Aveam 10 ani şi eram complexată. Un complex nou care se adăuga celorlalte mai vechi.

Bineînţeles că n-am purtat aproape niciodată ochelarii în văzul lumii. Nu era grav pe atunci pentru că aveam dioptriile alea vestite pe care le are toată lumea: -0.5. Trecând timpul, ochii mei se forţau tot mai tare ca să vadă, aşa că miopia mea s-a agravat.

În clasa a 12-a, ai mei mi-au făcut cadou de ziua mea, lentile de contact. De atunci, nu m-am mai despărţit de ele, lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare.

Şi mai recunoscătoare sunt acum, când am un bandaj pe ochiul stâng. De ce? Pentru că m-au salvat de una din cele mai mari prostii din viaţa mea – care putea avea urmări grave de tot.

Vineri dimineaţa, ajunsă la birou de câteva minute, am încercat să-mi lipesc un cercel albastru care stă rupt de mai bine de un an, dar care se potrivea de minune cu vesta aia de mi-o luasem de câteva săptămâni şi n-apucasem s-o port. Mi-am luat un tub de lipici (un superglue mai ieftin) şi-am încercat să-l desfac. Când tot apăsam eu de nebună ca să înţep folia de aluminiu şi să iasă substanţa, m-am trezit cu superglue-ul în ochi.

Am simţit întâi rece, apoi m-a pocnit gândul “am lentile, trebuie să le scot”. În secunda următoare, eram la baie cu degetele prin ochi, scoţându-mi lentila de pe ochiul stâng. Nu ştiam ce să fac, eram atât de şocată încât nu mai puteam gândi logic. Am coborât la etajul 1, la fetele de la CS, c-o mână la ochiul stâng şi cu vocea gâtuită, cerând ajutor. Am cercetat din nou ochiul, am dat cu apă, apoi am găsit o bucăţică de superglue la baza genelor, pe interiorul ochiului. Când m-am mai calmat, m-am uitat la lentila scoasă şi-am observat că avea urme de superglue întărit. Nu-mi simţeam ochiul foarte afectat, doar că era destul de roşu de la atâta frecat şi machiaj scurs.

Primul gând a fost să mă duc acasă să-mi schimb lentilele, dar la sugestia colegelor, m-am dus la Spitalul de Oftalmologie. L-am sunat pe Radu să vină să mă ia ca să ajung mai repede la urgenţă. Abia acolo am realizat gravitatea accidentului: eram la urgenţă, spunând că mi-a intrat superglue în ochi, iar asistenta turna trei tipuri de picături în ochiul meu stâng. O doamnă doctor s-a uitat cu un aparat şi, calmă în probabila ei plictiseală, mi-a zis că e puţin afectată corneea, dar dacă-mi pun nişte picături în ochi timp de 4 zile, se rezolvă.

Am plecat de acolo clătinându-mă, pentru că pe ochiul meu stâng se lăfăia un bandaj cât China care-mi obtura vederea. Eram totuşi liniştită şi recunoscătoare lentilelor de contact c-au împiedicat grăzăvia. Nu ştiu nici până acum ce s-ar fi întâmplat dacă superglue-ul ajungea în contact direct cu ochiul meu. De fapt, nici nu sunt foarte sigură că n-a ajuns, motiv pentru care luni o să mă duc din nou la un consult, de data asta plătit, la o doamnă care să aibă mai mult timp să mă verifice şi să-mi explice cât de grav este sau nu.

Ca încheiere, după ditamai textul (acum văd că am început să scriu şi-am uitat să mă mai opresc), vă zic şi vouă ce mi-am zis şi mie: staţi departe de superglue! Sau măcar, staţi cu ochii acoperiţi când manevraţi drăcovenia aia de substanţă.

Ochii se fluidizează, sufletul se scheletizează, picioarele se înmoaie, creierul se zbate, durerea se acutizează. Doar o autosugestie mai funcţionează. Şi eu mi-am dorit asta, dar nu sunt piatră, chiar dacă-s seacă acum de orice-a fost mai bun.  Mi-asum intenţia, acţiunile şi decizia. Doare să fii adult şi să afirmi. Doare să vezi resemnarea pe fresca unei fericirii trecute. Doare o ultimă îmbrăţişare ce n-a existat. Şi tot încerc să-mi amintesc cum a fost ultima picătură de sinceritate.  Aş vrea să mă îmbrăţişez şi să mă-ndrăgesc. Mi-asum tot.

Am de ceva timp nişte vise foarte ciudate. Şi zic că-s ciudate, nu pentru că n-ar face casă bună cu dorinţele, ci pentru că mă influenţează pe lumină. Am ajuns să-mi fie mai puternice impresiile din intunericul minţii decât cele ale raţiunii.

Îmi zic că nu e bine să-mi doresc jucăria aia, când eu însămi am sacul plin. Dar cred că nu m-aş mai simţi atât de aiurea, dacă aş goli puşculiţa mea cu investiţii şi-aş lăsa locul gol pentru altele noi. Zic. Nu ştiu ce fac. Deocamdată aştept să-mi confirm conexiunile şi să-mi asum decizia aia neluată.  Foarte frapant este că fiecare secundă care trece-n grabă pe lângă mine, îmi aduce un răspuns şi-o nouă întrebare. E ca şi cum s-ar acoperi o gaură şi-apoi s-ar surpa totul din nou. E mai mult decât evident, dar când va deveni şi evidentul ăsta o certitudine? E mai mult decât alarmant, dar parcă nu mai aud atât de tare zgomotul.

Îmi tot zic că n-a fost corect de la început. Acel început întors din drum. Îmi tot repet că scamele nu se adună de pe jos. Dar când ţi-e drag covorul, nu-l mai calci în picioare şi-ncerci să-l ţii cât mai curat, chiar dacă la un moment dat ţi-a fugit de sub picioare. Poate c-ar trebui să mă iert odată şi-odată pentru chestia aia şi să realizez că n-a fost vina mea. Probabil că atunci când voi face asta, mă voi elibera şi voi ieşi fără regret din casă, la aer, chiar dacă-mi va fi frig la picioare o vreme.

O vreme? Cred că prefer să fie pentru  tot timpul cât va mai dura aventura mea pe pământ. La ce bun să plantezi maci, dacă tot ce creşte se rezumă la spini, până la urmă? Nu mai bine culegi garoafele altora? Ne mint ăştia că cică o dată-n viaţă sămânţa plantată iese aievea-i menirea. Dar, acum sincer, zii şi tu, chiar crezi asta?

Eu revin cu picioarele pe pământ şi sper la un zâmbet sincer şi-n poza asta. Că de altfel râd şi-s fericită, entuziasmată,  plină de viaţă, dar într-o dedublare perfectă a fiinţei mele… ca după o lobotomie abstractă sau o spălare de creier magistral realizată.

Poza este de aici.

Îmi dau seama că anumite lucruri chiar nu mai contează odată cu trecerea timpului. Bolovanii din trecut, pe care-i aveai atârnaţi de suflet şi minte, se transformă în pietricele pe care le zvârli cu piciorul în trecerea timpului. Obsesii, preocupări, metehne insurmontabile, frunziş de gânduri ce-ţi înnegreau la un moment dat privirea, toate devin zâmbete melancolice mai târziu.

Şi asta se întâmplă nu pentru că ai evoluat şi ai învăţat să-ţi blochezi convulsiile obsesive ale unei minţi bolnave, ci pentru că acum ai altele care să-ţi ocupe raţiunea, să substituie fericirea simplă. Niciodată nimic nu e perfect, nimic nu e fără cusur, nimic nu e atât de curat încât să nu-i poţi găsi o pată. Ceva tot o să găseşti şi-o s-o transformi în marea mocirlă în care să te împotmoleşti. Ceva tot va exista sau o vei inventa, o vei exagera, o vei hiberboliza, doar ca să ştii că ai o nălucă ce te bântuie în colţ de minte.

Nu cred că am putea să ne bucurăm de-o perfecţiune, de-un adevăr total, de-o axiomă, pentru că noi nu ştim să tratăm decât cu lucrurile pe jumătate bune, cu problemele a căror soluţie e vital s-o căutăm, cu oameni al căror trecut e musai să-l dezgopăm ca să găsim defecte. Ne facem o preocupare din a căuta ce n-ar trebui căutat, din a scoate la lumină ce demult se hrăneşte cu umbră, din a da lucrurilor o tentă gri, chiar dacă ele ar putea străluci în deplinătate.

Ulterior, după ce valul şterge pasiunea obsesiilor, după ce se opreşte motorul care alimentează nebunia, priveşti în urmă şi-ţi zici “Cât timp irosit”. Dar nici n-apuci bine să-ţi priveşti compătimitor vechiul sine, că te şi descoperi angrenat într-un nou carusel al tulburărilor stăruitoare.

Şi-uite aşa o iei de la capăt, din nou şi din nou, până când, probabil, nu mai ai putere să-ţi pese.

Poza este de aici.

]]> http://www.vecinica.ro/2010/03/16/perpetuu/feed/ 1 http://www.vecinica.ro/2010/02/18/rupte-n-doua/ http://www.vecinica.ro/2010/02/18/rupte-n-doua/#comments Thu, 18 Feb 2010 09:40:13 +0000 Vecinica http://www.vecinica.ro/?p=2308

Ziua

Dăm ochii cu lumina, împreună, la telefon. Ne vorbim dorul şi ne ascultăm singurătatea. Furăm o îmbrăţişare completă în plină stradă sau câteva minute la prânz. Bate cale lungă ca să mă vadă şi să-mi ia tristeţea cu o sărutare. Îmi dă ghiocei ca să-mi spună c-a venit primăvara. Îmi zice să-i pun pe birou ca să mă gândesc la el. Ce nu ştie încă este că mie mi-a obosit mintea de cât de mult mă gândesc.

Seara

Ne întâlnim pe-ascuns, prin cafenele goale. Bem din cană languros şi ne sorbim privirile cu atenţie, să nu ne scape vreo fărâmă de licărire. Uneori ne ţinem de mână cu distanţa şi timiditatea unei prime întâlniri. Râdem de faptul c-am putea fi luaţi drept doi necunoscuţi care se văd prima dată. Doi îndrăgostiţi. “Dar eu încă sunt îndrăgostit de tine”. Ne plimbăm pe jos, la pas, ca să mai prindem câteva minute împreună. Ne despărţim pe treptele reci, rupând în două un sărut şi aşternându-l pe buze celuilalt, până-n ziua următoare.

Ar putea fi o melodie franţuzească, profundă, moale, la fel ca lentoarea dimineţilor de weekend când nu ne hotărâm cine pune apa de cafea şi cine stoarce fructele pentru suc.

Ar putea fi o piesă de jazz improvizată de un saxofon prăfuit,  la fel de frumoasă ca pozele ce vor sta în filmul foto cumpărat într-o după-amiază şi încă neagăţat pe un perete cu flori de mac.

Ar putea fi o romanţă învechită, la fel de armonioasă ca sunetul motanului ce toarce pe calorifer înainte să deschidem ochii, apoi vine mieunând să se alinte pe covor.

Ar putea fi un bass puternic într-o piesă cu mult zgomot, la fel de imprevizibil ca un plan făcut în fugă într-o duminică cu teatru şi noi doi, oriunde.

Ar putea fi o vioară îndrăgostită de-un pian, într-o melodie a lui Yann, la fel de încântătoare ca modul în care ochii albaştri îi înţeleg pe cei verzi şi invers, fără ca noi să mai fim nevoiţi să intervenim.

Ar putea fi un cântec pentru copii, vesel şi colorat, la fel de zglobiu ca o declaraţie fugitivă prinsă-n zbor în drumul spre bucătărie.

Ar putea fi câteva versuri cântate sub duş, la fel de comice şi drăgălaşe ca fiecare tabiet pe care-l avem, ca fiecare prosop învăşurat într-un sărut în căldura umedă.

Ar putea fi…orice. Dar noi îi zicem iubire. Aşa, cum o înţelegem noi…

Când eram mai mică aveam un vis care, o perioadă bună, s-a tot repetat. Nu era un vis cu imagini, dar ştiam sigur că sunt o furnică. Mă simţeam o furnică şi căram în spate o mobilă. Simţeam că e întuneric în jurul meu şi că al meu corp era strivit de mobila grea. Un sentiment de apăsare mă lovea în mijlocul pieptului. Şi-o neputinţă îngrozitoare. Picioarele mi-erau strivite, iar mâinile atrofiate. Mă copleşea. Mă depăşea. Mă sfâşia. Greutatea ce-o căram.

Mai târziu, am înţeles că acel vis se datora oboselii. Nu ştiu cât de stresată sau ocupată îmi era fiinţa la vârsta aia, dar visul probabil era o modalitate de protest a minţii şi-a corpului.

Acum simt că sunt din nou furnică. Pe timp de zi. Mă doare neputinţa. Nu pot. N-am cum să pot…s-o ajut. N-am cum să pot…s-o alin. N-am cum să pot… N-am cum să iau tristeaţea din ochii unui om care tace şi disimulează liniştea, deşi e prins în furtună. N-am cum să arăt că sunt mai fricoasă ca un pui de mâţă care abia deschide ochii, căci ar ajunge să-şi lase unul jos armura şi apoi am cădea cu toţii. “Trebuie să fim tari, trebuie să fim tari!” mi-am mai spus şi-atunci şi-mi spun şi-acum.

Dar…mi-e frică şi mă doare frica de la neputinţă până la disperare. Visceral.

Mi-e dor de aerul pe care-l respiram pe acel balcon, de peretele lui murdar şi scrijelit, de ziarul mototolit de pe aerul condiţionat, de poza din primele zile de august, de cafeaua care se răcea odată cu dimineaţa, de tocul uşii de la balcon pe care-am stat într-o vineri de vară, de geamul mic pe-al cărui pervaz stăteau cănile şi scrumierele, de îngrămădeala în care ne simţeam mai liberi ca niciodată.

S

Mi-e dor de poarta mică pe care intram, de curtea interioară unde era mereu umbră, de scările înguste şi şerpuite, de uşa de fier, de taburetul alb fără un picior, de mocheta gri, de canapeaua de la fereastră, de fiecare cameră, de fiecare culoare, de fiecare faţă zâmbitoare, de fiecare minut petrecut acolo…

H

Mi-e dor…şi dorul meu n-are astâmpăr. Am trecut pe stradă acum câteva zile şi am văzut o lumină aprinsă pe balcon…deşi era miez de zi! Pe-acolo am trecut noi râzând şi bucurându-ne de viaţă. O amintire.

Unii oameni apar în viaţa ta cu un scop precis şi-un timp limitat. Vin ca să vindece, să ajute, să repare, să confirme şi să ridice o frunte căzută.

Apar azi, ajută mâine, iar poimâine devin deja amintire.

Îşi îndeplinesc rolul fără să-l cunoască neapărat, fără să le fie în intenţie, dar o realizează într-un mod în care nicio altă prezenţă constantă din viaţa ta n-ar putea-o face. Tocmai pentru că sunt “străini” de trecutul şi viitorul tău.

Sunt oameni normali, ce au viaţa lor, dar atunci când trec în vizită prin viaţa ta, devin pioni principali: doctori pentru suferinţă, avocaţi pentru gânduri, soldaţi pentru idei. Ei nu dau sfaturi şi nici nu judecă, doar bucură tristeţi şi gâdilă orgolii.

Imediat cum simt că şi-au îndeplinit sarcina, se pierd în trecutul ce-a-nceput ieri. Dar nu sunt uitaţi…niciodată.

Mi s-a întâmplat să primesc doi astfel de oameni în viaţa mea, cărora vreau să le mulţumesc pentru vizita plăcută!