347 articles Articles posted in Yahoo360

Apus de soare

Eu zic că e al şaselea simţ.

.HawaiianSunset_big

.

Am simţit de ieri ce urma să aflu abia azi. Undeva în adâncul meu am ştiut, dovadă şi gândurile şi temerile pe care mi le-am consumat ieri… N-am ştiut s-o pun în cuvinte senzaţia pe care am avut-o, dar am ştiut de atunci că va veni curând momentul!

.

Azi mi-am manifestat fizic regretul…în mod public.

Photoshop

38b0

.

Pe mine, de obicei, nu mă pasionează obsesiile altora, dar pentru că la muncă văd Photoshop-ul deschis aproape non-stop, m-am hotărât să mi-l instalez şi eu acasă şi să-mi fac curaj să-l învăţ! De două zile fac tutoriale şi, surpriză, mă descurc!

.

Nu, nu vreau să învăţ Photoshop-ul ca să-mi modific culoarea ochilor în fotografii sau ca să-mi pun steluţe în păr şi nici ca să mă fac, peste noapte, Art director…Lui îi e frică, în glumă, c-o să-i fur pâinea de la gură! Pur şi simplu, prea era misterios pentru mine să-mi văd colegii în Photoshop cum manevrează shortcut-urile, layer-ele, funcţiile şi alte alea şi eu să mă uit ca mâţa în calendar…

Primele cireşe de mai

Când am ajuns pe strada mea, erau nori şi mirosea a ploaie. Vântul începea să se aţâţe prin copaci. Am zâmbit larg.

.

Când am intrat la magazinul de fructe şi legume, în vitrină mă aşteptau cireşele de mai. Am zâmbit şi mai larg. Mi-am zis că asta-i cea mai bună zi din lună! Cu 15 lei mi-am luat un pumn de cireşe (maxim 25-30 de mingiuţe roşii), dar gustul primei cireşe ce se tolănea pe limba mea..pfiu, de nepreţuit!

.

Mi-am mâncat cireşele pe balcon, mirosind pomii udaţi de câţiva stropi şi scaldaţi în lumina soarelui. Mă amuză cei de la ştiri, care ne anunţă că a fost furtună în Bucureşti. În Bucureştiul meu n-a fost! În oraşul meu e soare şi miroase a proaspăt.

.

Astăzi a fost şi încă este o zi frumoasă!

Mohair

Mi-am dat seama că oricum treaba asta era croşetată în minte de mult timp.

.

Se ştia dinainte că eşarfa-i greu de conceput, necesită fir subţire şi extravagant şi multă migală, plus culoare adăugată acolo unde se cere. Şi eşarfa e doar una, se pune de gât, n-are utilitate, e fancy degeaba şi uneori mai şi sufocă dacă se înfăşoară în jurul a două gâtleje.

.

Pe când firul de mohair se manevrează repede şi fără efort. Poţi face două mănuşi confortabile, care ţin de cald şi nu sparg tipare de modă şi percepţie. Mohairul se găseşte oriunde şi cele două bucăţi pot fi, în caz de necesitate, împărţite: una-ntr-o parte, la Ana şi-ala la Caiafa.

.

Eşarfa nu era preferată din start şi, ţinând cont că nici firul extravagant pentru ţesut nu s-a găsit repede, s-a luat mohair şi s-a croşetat ceva dual şi simplu.

.

Ieftin, bun şi rapid! Cele trei atribute sunt, iată, satisfăcute concomitent.

Cauze circulare

Îţi pică ca un cataroi în moalele capului: să ştii că tu poţi, dar alţii nu. Şi pentru asta, nu mai poţi nici tu!

.

Toată viaţa mea s-a întâmplat aşa cu oamenii apropiaţi: niciodată n-am putut să ne sincronizăm, să ne punem de acord cu toţii, să plănuim ceva fără ca altcineva să invoce un motiv şi să ruineze tot planul. În mare, motivul a fost acelaşi. Cauzele motivului difereau, dar o anume cauză n-am înţeles-o niciodată, pentru că se baza pe un cerc vicios.

.

În viaţă am ajuns să cred că dacă nu reuşeşte un lucru într-o parte, va reuşi în alta. Dar oamenii sunt de puţine categorii şi, în genere, se comportă cam la fel. Şi-atunci nu mai contează cum eşti tu, pentru că în final depinzi de ceilalţi şi ajungi să trăieşti după cum au alţii motive.

Cu o zi înainte de 28

e036
.

O să-mi caut liniştea…

.

“Îmi lipseşti…

…când visez fără tine

…când nu eşti pe scaunul din dreapta

…când mă doare spatele şi capul şi-am febră

…când nu are cine să mă asculte

…când nu am cui să-i vorbesc

…când n-are cine să mă strângă în braţe

…când n-am pe cine să strâng în braţe

….atunci îmi lipseşti!

În rest, ador fiecare moment în care eşti cu mine.”

.

…pentru că nu-i mai lipsesc…

Experienţă de club

În viaţa oricărui om trebuie să existe anumite hopuri pe care, dacă le trece, devine alt om! Aseară eu am trecut peste un astfel de hop care m-a metamorfozat mai aprig decât ar fi putut s-o facă orice etapă de dezvoltare susţinută de efort şi dorinţă: am fost într-un club de house – Martin!

.

Ca să vă familiarizez cu al meu context, spun de la început că unul din marile mistere ale vieţii mele este reprezentat de muzica house. Nu i-am putut înţelege niciodată resorturile şi mesajele, cu atât mai puţin stilul de dans, ba chiar am fost profund pătrunsă de o stare de negaţie, afirmând în nenumărate rânduri că eu consider că muzica house n-are niciun mesaj şi niciun rost şi nu se poate dansa.

.

Dar o noapte petrecută pe sunetul înconfundabil de ciocan lovit în piatră îţi poate dărâma şi reconstrui întreaga scară de valori.

.

Am fost în Martin de dragul prietenei mele Nicoleta care, intrată în vârtejul economico-social al vieţii, s-a apucat de vreo 2 ani de organizat petreceri ce au cap de afiş dj cunoscuţi şi mega-cunoscuţi. Am hotărât ca de data asta să nu mă mai las condusă de propriile gusturi muzicale, susţinute de eterna-mi superficialitate în domeniul house-ist “Cine naiba-s aştia?” şi să particip şi eu.

.

Primele 20 de minute petrecute undeva sus, lângă dj, mi s-au părut a fi echivalentul a 5 secunde, căci urechile mele auzeau acelaşi ritm, combinat cu aceleaşi sunete. Mi s-a explicat că nu e acelaşi mixaj, aşa că, fată cuminte, am dat din cap şi-am aprobat. Am vrut să-mi testez limitele şi m-am apucat să mă bâţâi în ritm, să văd dacă al meu corp răspunde la stimulii auditivi pe care al meu creier îi percepea identici. M-am mişcat aşa, faţă-spate, cu picioarele ţinute fix, preţ de un minut, după care am ridicat mâna, încercând să prind şi mai bine ritmul de coadă. Fetele, amuzându-se, s-au ridicat şi ele şi au început să danseze. Obişnuită cu stilul meu de a da din membre, n-am putut să mă abţin şi-am continuat dansul, fără voia mea, în stilul meu propriu, încercând să-mi cânt în minte o melodie gen B52. Fetele au intrat în joc, motiv pentru care s-a dezlănţuit o rafală de râs şi-o întreagă schemă de dans. Acolo sus, cum stăteam noi, nu puteai însă avea acces la vibraţiile celorlalţi dansatori, aşa că, de comun acord, am coborât pe ring. În beatitudinea balansului de genunchi care coboară nişte scări, populaţia aflată pe ring ne-a aplaudat. N-am înţeles de ce, dar bănuiesc că eram mişto, de aia erau atât de încântaţi că ni le alăturăm.

.

Acolo jos, în mijlocul mulţimii, dansul a venit de la sine. Am început prin a-i imita pe cei din jurul nostru care, fiecare părea că dansează pe un gen diferit de muzică. Unul era mai manelistic, altul mai rock, un altul avea mişcări robotice, iar noi îi imitam pe fiecare, pe rând. Unul dintre ei a fost our master, dovadă că ulterior, conştient de capacităţile lui fizice de exprimare a propriilor stări interioare, s-a urcat pe-o boxă şi a început să dea din mâini, cap şi picioare într-un mare stil. Sincer, am dansat cum mi-a venit, fără să ţin cont de un anume ritm de house pe care, din păcate, oricum nu-l percepeam a avea ceva aparte. Am băgat scheme de rock, scheme de manele, de r&b, rock&roll, am dat din mâini în sus şi-n jos, stânga, dreapta. N-a contat, mergea orice pe acea muzică. Şi-uite aşa am descoperit eu misterul fabulos ascuns în spatele sunetului de fierăstrău cu pretenţii de muzică: îţi permite să dansezi cum vrea muşchiul tău, în orice direcţie şi cu orice gestică şi mimică! Nimeni nu se supără, nimeni nu poate spune despre tine că nu ţii ritmul sau că nu eşti în acord cu mesajul şi tema melodiei. De vis! Ce alt gen de muzică îţi permite asta? Ia gîndeşte-te, dacă pe rock ai începe să-ţi mişti şoldurile în valuri manelistice, lumea te-ar huidui sau dacă pe r&b nu ai păstra balansul picioarelor corect, lumea s-ar uita chiorâş la tine. Pe house însă nu contează, Jean dansează!

.

N-am rezistat mult, pe la 1.30 m-am furişat pe uşă afară, dar cu un zâmbet de neegalat, căci reuşisem să dobor un mit propriu şi să aflu un secret care să mă dezlege din robia lui “Eu nu ştiu să dansez pe muzica asta, căci asta nu e muzică!”.

.

Vă sfătuiesc pe toţi ăştia care ascultaţi diverse genuri de muzică ce n-au legătură cu house-ul să experimentaţi o seară într-un club de gen. Credeţi-mă self esteem-ul vostru va creşte la cote maxime şi veţi simţi că n-aţi trăit degeaba. Acum închei, căci s-a terminat şi a 6a melodie a lui Muse din playlist-ul de dezintoxicare muzicală, aplicat cu stricteţe în dimineaţa asta.

25.04.2009

Eu aş depune plângere la Vodafone pentru reţeaua proastă pe care ne-o tot vând în sute de reclame haioase, dar care, cu nonşalanţă, cade atunci când mai multă lume o foloseşte. Timp de 20 de minute după cutremur n-am putut să sun pe nimeni şi n-am putut da sms. Eu zic că-i jenant pentru o reţea de telefonie mobilă a cărei directă utilitate este să poţi să iei legătura cu oamenii atunci când ai nevoie.

.

Eu aş lua-o la palme pe Corina Dragotescu de la Realitatea care, după cutremur, a panicat în direct lumea. Atât de indignată s-a arătat când un nene de la institutul de seismologie i-a zic că acest cutremur se încadrează în activitatea seismologică normală a României şi a Vrancei: “Dar vai, cum puteţi spune că este normal, noi ne-am speriat!!”. Păi normal că te-ai speriat, dar asta nu înseamnă că acest cutremur a fost o catastrofă, te poţi speria şi de un gândac, dar crede-ne, nu e un dinozaur totuşi! Da, ştim cu toţii că şeful te-ar lăuda în caz că ai face o super audienţă rezultată din panica pe care o diseminezi, dar să nu exagerăm.

.

Nu vreau să iau în derizoriu cutremurul… şi eu am mărit ochii de spaimă în momentul ăla, dar n-am ieşit pe balcon să ţip şi să bag spaima în vecini. L-am strâns în braţe şi-am respirat uşurată că n-a fost mai rău.

Shhh..it happens!

384d
.

Aţi observat că, în preajma sărbătorilor, la tv rulează masiv reclame pentru produse care uşurează digestia?!

.

Azi am observat nu numai că se promovează, ci se şi lansează produse noi pentru digestie. E unul care mi-a atras atenţia, un fel de 2 în 1, ce conţine în acelaşi ambalaj, o folie de pastile albe pentru arsuri şi greaţă şi altă folie de pastile verzi pentru digestie. Nu-i minunat? Mirobolant chiar…

.

Asta îmi aduce aminte de un Crăciun petrecut acum vreo 2-3 ani, când, în prima seară de sărbătoare, la farmacia non-stop era o coadă de cel puţin 10 persoane care, toate, cereau…laxative!

Fete Preţioase

c53d
.

În fiecare etapă din viaţa mea, mi-a fost dat să întâlnesc anumite categorii de oameni: oameni de caracter, oameni joviali, oameni cu suflet mare, oameni închişi, oameni mârşavi, oameni oportunişti, oameni de unică folosinţă.

.

O categorie însă a fost prezentă în toate etapele, chiar dacă trecător: oamenii-televizor. Sunt acele persoane care sunt atente la fiecare gest pe care-l fac şi la fiecare cuvânt care le iese din gură. Sunt la fel de calculate în reacţii ca orice vedetă din televizor care-şi spune glumele de pe promter sau îşi exersează poziţia corpului şi intonaţia cu mult înainte de show-ul televizat.
Până acum am întâlnit doar femei de genul acesta.

.

În şcoala generală aveam o colegă ca de porţelan, care gesticula cu atenţie din mâinile ce-i fluturau prin aer cu grijă şi rotunjea toate cuvintele ca să sune bine. Trivial vorbind, era foarte “preţioasă”, aveai mereu impresia că vorbeşti cu-un robot setat pe chill mood. N-am putut niciodată să-i înghit stilul. Mi s-a părut că-i foarte pretenţios.

.

În liceu, am avut o colegă la o clasă paralelă, care de altfel mi-era şi cunoştinţă de familie, tot în genul acesta de vedetă de televiziune, cu care nu puteai să ai o discuţie normală, relaxată, pentru că tonul vocii ei suna ca înregistrat în prealabil, de-o intonaţie perfectă şi-o dicţie calculată până la amănunt. Recent m-am întâlnit cu ea întâmplător, pe stradă şi am schimbat câteva cuvinte: aceeaşi atenţie pentru comunicarea nonverbală, buze ascuţite şi cuvinte lungi şi rotunde ieşindu-i din căpşorul ei pe care-l legăna uşor în ritm cu braţele. Am avut senzaţia că m-am întâlnit cu Andreea Marin pe platoul Surprize, Surprize, dar singura supriză pe care am avut-o a fost să văd că nu s-a schimbat deloc, ba chiar că a devenit şi mai falsă în reacţii.

.

În facultate, exista o tipă care se încadra perfect în acest tipar: spatele băţos de fiecare dată, gesticulaţia dramatică, limbajul pretenţios folosit în orice discuţie şi o atitudine superioară, de şef de trib.

.

Normal, nici la master nu am scăpat de acest clişeu uman: colega mereu cu o replică pompoasă de dat, care uneşte mâinile în semn de rugăciune de câteori explică ceva, care vorbeşte ca pe scenă şi care râde forţat şi nenatural.

.

Mă scot din sărite aceste persoane, pentru că îmi creează o stare de discomfort, am mereu tendinţa de a mă controla şi eu la maxim atunci când sunt în preajma lor şi mă mai simt şi prost dacă fraza mea nu are fluiditatea cerută de contextul unei discuţii pretenţioase cu o fiinţă preţioasă. Trebuie să recunosc că, undeva în adâncul meu de comunicatoare cu facultate terminată, le admir într-un mod ciudat pentru faptul că se pot controla atât de bine şi că pot ţine un discurs formal, indiferent de context. Cred că genul ăsta de persoane se pretează pentru o carieră în diplomaţie.

.

Am însă o singură nelămurire: fetele astea atât de false în reacţii şi atât de atente la fiecare gest, cum trăiesc oare un moment penibil ca ruperea tocului pe scările unei instituţii, sau ca prinderea genţii între uşile metroului sau ca presarea unei excremente de câine cu talpa pantofului, în mijlocul unei plimbări? Tare aş vrea să le observ mimica şi gestica într-un astfel de moment…