Mi-am setat obiectiv pe vara asta: să ajung în fiecare lună la mare. Până acum mi-a ieşit, pentru august trebuie să-mi mai verific încă o dată portofelul şi să-mi rezolv dilema existenţială: a face cerere de concediu sau a nu face cerere de concediu. Să plec la mare sâmbătă ca să mă întorc duminică parcă mai tare îmi zgândăr năravul decât să mi-l ostoiesc.

În iunie am fost în 2 Mai, ajunsă puţin la saturaţie de Vamă şi cu gândul că oricum vor fi nori. Busu s-a înşelat în schimb, iar eu m-am pricopsit cu un semi-bronz, semi-roşeaţă care-au trecut odată cu săptămâna de ploi ce a urmat. Nu mă plâng că escapada n-a fost bună, dar liniştea cu care m-am îmbuibat 30 de ore în staţiunea românească n-a compensat cu oboseala a 10 ore petrecute pe drum.

În iulie (adică de joi până ieri) am fost la Nisipuri, în Bulgaria. Da, exact, acolo unde se duce tot românul să bage-n el la all inclusiv. Şi da, la all inclusive m-am dus. N-am avut chef de nicio vacanţă culturală în care s-alerg de să-mi înghit sufletul şi sincer, între noi fie vorba, nici nu mi-am permis, pentru că n-am putut să-mi rezerv nimic din timp, deci preţurile-mi depăşeau cu mult bugetul. Aşa că am ales să stau degeaba 4 zile, să nu-mi bat capul cu “dar azi ce obiective trebuie să bifăm?”, iar singurul ţel ce l-am avut a fost să uit. Să uit de campanii, pisici roşii, status, facebook, deadline, site-uri, timesheet-uri. N-am putut să mă abţin să nu vânez numărătoarea de Mitsubishi, dar a fost un sport plăcut, căci aşteptările mi-au fost depăşite. Cât despre bulgari, numai de bine. N-am întâlnit chestii care să mă impresioneze (condiţiile şi serviciile le ştiam), dar nici lucruri care să mă şocheze – cum mi s-a întâmplat în Mamaia unde am ţinut morţiş să merg la întoarcere, pentru că nu mai fusesem de cel puţin 5 ani. Prin comparaţie cu România, nisipurile bulgăreşti chiar sunt mai aurii, din multe puncte de vedere.

După ce te îndopi cu-atâta foarte-bine în concediu, lunea la muncă e-o tristeţe generală. Noroc că n-a fost soare pe cer, căci probabil letargia de azi ar fi fost şi mai adâncă.

Una peste alta, azi am salvat celălalt proiect al meu. Mi-am găsit (sau s-a găsit singur) un colaborator pe copywriteri.ro. Nu-s nici eu sigură dacă l-am luat sau a venit el singur, pentru că situaţia a stat cam aşa: acum vreo 2 luni mi-am dat seama că n-am cum să mă ocup singură de site, pentru că n-am prea mult timp disponibil să-i aloc. Mi-am dat seama că am două variante…fie moare treptat (cum din păcate observ că se întâmplă cu blogul ăsta), fie caut pe cineva care să fie dispus să scrie din când în când articole. Prima variantă nu-mi şedea bine, normal, aşa că instant mi-a şi venit în minte numele unei fete cu care vorbisem în repetate rânduri prin intermediul site-ului. Zis şi nefăcut: n-am luat atitudine, nu i-am propus nimic, am stat şi-am aşteptat de la Guvern să se mărească ziua cu încă 3 ore (minim – să am şi eu timp, când ajung seara acasă, să hrănesc pisica, să fac duş şi să scriu şi pe site).

Daaaar, cum aşteptarea moarte n-are (aşa mi-a venit să zic acum, pun pariu că asta nu e vorbă înţeleaptă), uite că m-am şi trezit în inbox cu un mail de la respectiva fată care-mi propunea cam acelaşi lucru: să scrie pe site din când în când informaţii pe care le-a acumulat elaborând licenţa (pe un subiect de copywriting, normal) şi despre alte te-miri-ce-campanii au mai făcut alţii. Mi-am zis că asta mi-e soarta şi că, dacă potrivirea a fost atât de mare, atunci aşa trebuie să fac: să-mi iau colaborator şi să împart responsabilităţile şi satisfacţiile cu cineva.

Acel cineva, pe numele ei Oana Filip, este o fată foarte simpatică din Iaşi care vrea să facă lucruri bune, noi, interesante. E pasionată de publicitate şi are destul entuziasm şi nebunie încât să vrea să pornească pe drumul ăsta. Eu îi mulţumesc pentru faptul că, pe propria răspundere, s-a băgat într-un lucru destul de molipsitor şi că, astfel, mă ajută pe mine să fiu mai împăcată cu mine că n-am omorât în faşă un proiect cu potenţial.

Sper din tot sufletul ca acest demers să fie cu noroc şi stea în frunte şi, totodată, pentru că împart responsabilitatea cu altcineva, sper să mă impusioneze şi pe mine să revin la împătimirea cu care scriam odată despre copywriting.

Săptămâna trecută am dat examenul de disertaţie şi-am luat 10. Odată cu nota asta, se încheie un capitol major din viaţa mea: şcoala. După 17 ani de tocit coatele pe băncile ei, ar trebui acum să număr beneficiile. Am trei diplome, ce fac cu ele? Probabil că nimic esenţial. Job am, plan cincinal am, ambiţia e cât cuprinde.

Mi-am cam dat eu seama, de-a lungul ultimilor ani, că sistemul de învăţătânt e cam degeaba. Adică, faci o şcoală, îţi dai silinţa să înveţi ceva din ea, dar fără muncă multă pe lângă, n-ai nicio şansă să acumulezi ceva realmente aplicabil. Plecând de la acest principiu, momentan nu mai intenţionez să mă mai apuc de niciun alt master sau doctorat, dar am o vagă senzaţie că la un moment dat mi se va face dor, aşa că nu spun niciodată, niciodată.

Ieri, la 18.10, am fost în direct la Radio Guerrilla şi am vorbit despre proiectul meu online, Copywriteri.ro. M-au sunat pentru că au descoperit ei site-ul şi au vrut să-l recomande în emisiunea LogOut cu Bogdan Şerban.

Nu insist asupra gradului de satisfacţie pe care mi l-a dat chestia asta, pentru că e de la sine înţeles. Şi asta nu pentru că mi-ar fi gâdilat ego-ul mare (deşi e şi ăsta un fapt cunoscut), ci pentru că este încă o dovadă că lucrurile făcute cu drag şi dedicare, ajung să fie apreciate şi de alţii.  Ca să nu mai zic de slăbiciunea mea pentru Guerrilla…

Aşa că, bucuroasă şi cu destule emoţii, am dat interviul în direct. Ce şi cum am zis, puteţi asculta în această înregistrare.

Am investit mult timp în acest proiect şi până acum mi-a adus numai lucruri bune, de la referinţe pentru jobul meu, prieteni preocupaţi de aceleaşi lucruri ca şi mine, până la mândria din ochii părinţilor şi oamenilor din jurul meu. Mă simt flatată. Mulţumesc!

Ochii se fluidizează, sufletul se scheletizează, picioarele se înmoaie, creierul se zbate, durerea se acutizează. Doar o autosugestie mai funcţionează. Şi eu mi-am dorit asta, dar nu sunt piatră, chiar dacă-s seacă acum de orice-a fost mai bun.  Mi-asum intenţia, acţiunile şi decizia. Doare să fii adult şi să afirmi. Doare să vezi resemnarea pe fresca unei fericirii trecute. Doare o ultimă îmbrăţişare ce n-a existat. Şi tot încerc să-mi amintesc cum a fost ultima picătură de sinceritate.  Aş vrea să mă îmbrăţişez şi să mă-ndrăgesc. Mi-asum tot.

Am de ceva timp nişte vise foarte ciudate. Şi zic că-s ciudate, nu pentru că n-ar face casă bună cu dorinţele, ci pentru că mă influenţează pe lumină. Am ajuns să-mi fie mai puternice impresiile din intunericul minţii decât cele ale raţiunii.

Îmi zic că nu e bine să-mi doresc jucăria aia, când eu însămi am sacul plin. Dar cred că nu m-aş mai simţi atât de aiurea, dacă aş goli puşculiţa mea cu investiţii şi-aş lăsa locul gol pentru altele noi. Zic. Nu ştiu ce fac. Deocamdată aştept să-mi confirm conexiunile şi să-mi asum decizia aia neluată.  Foarte frapant este că fiecare secundă care trece-n grabă pe lângă mine, îmi aduce un răspuns şi-o nouă întrebare. E ca şi cum s-ar acoperi o gaură şi-apoi s-ar surpa totul din nou. E mai mult decât evident, dar când va deveni şi evidentul ăsta o certitudine? E mai mult decât alarmant, dar parcă nu mai aud atât de tare zgomotul.

Îmi tot zic că n-a fost corect de la început. Acel început întors din drum. Îmi tot repet că scamele nu se adună de pe jos. Dar când ţi-e drag covorul, nu-l mai calci în picioare şi-ncerci să-l ţii cât mai curat, chiar dacă la un moment dat ţi-a fugit de sub picioare. Poate c-ar trebui să mă iert odată şi-odată pentru chestia aia şi să realizez că n-a fost vina mea. Probabil că atunci când voi face asta, mă voi elibera şi voi ieşi fără regret din casă, la aer, chiar dacă-mi va fi frig la picioare o vreme.

O vreme? Cred că prefer să fie pentru  tot timpul cât va mai dura aventura mea pe pământ. La ce bun să plantezi maci, dacă tot ce creşte se rezumă la spini, până la urmă? Nu mai bine culegi garoafele altora? Ne mint ăştia că cică o dată-n viaţă sămânţa plantată iese aievea-i menirea. Dar, acum sincer, zii şi tu, chiar crezi asta?

Eu revin cu picioarele pe pământ şi sper la un zâmbet sincer şi-n poza asta. Că de altfel râd şi-s fericită, entuziasmată,  plină de viaţă, dar într-o dedublare perfectă a fiinţei mele… ca după o lobotomie abstractă sau o spălare de creier magistral realizată.

Poza este de aici.

Încep să devin din ce în ce mai străină de locul acesta. De când m-am mutat pe domeniu dedicat, am scris tot mai rar pe blog.

Poate o fi din vina timpului care se îngustează la fiecare aer tras în piept. Au trecut de mult zilele în care asta-mi era una din principalele activităţi ale zilei.

Poate e vorba de jobul meu care-mi este planşă de scris la orice oră din zi şi din noapte. Probabil că sunt mult prea concentrată pe scrisul despre alţii (entităţi care nu respiră), ca să mai scriu şi pentru sau despre mine.

Poate o fi lipsa de noutate şi zbucium din viaţa mea. Mi-am dat seama că multe aspecte sunt repetitive şi nu-şi mai au farmecul spuse sau plânse a doua oară.

Sau poate totul se datorează expansiunii blogosferei, în care fiecare e “cineva” şi de fapt toţi sunt nişte “nimeni”. Mă plictiseşte apelativul de “mare blogger” pus în fruntea unor indivizi care nu ştiu decât să dea copy/paste şi să alerge după trafic şi mondenităţi twitteriste, blogosferice sau facebookiste. Parcă-mi era mult mai confortabil anonimatul unui yahoo360, decât scena largă a .ro-ului.

Sunt o străină în propria mea casă, aşa că de azi o să revin la stilul meu abscons, neclar, confuz de a scrie.  Acela, din vremurile de demult, în care fiecare realitate avea doar o transpunere metaforică pe blog. Cred că-mi îmbracă mult mai frumos şi sănătos sufletul.

Poza este de aici.

Iei tot polenul şi-l sufli în vânt. Când calci, nu laşi urme. Când stai, nu faci umbră. Ai două mâini şi jumătate şi-un cap încadrat între doi munţi. Ramuri ţi se încolăcesc pe trupul-tulpină, acolo unde  în curând va răsări o sculptură. Felinarul se stinge încet. Tu poţi vedea şi pe-ntuneric. N-ai frică de pustietate, căci frica ta se concentrează pe altceva. Un licurici bombat îţi stă pe creştet. Te simţi ales.

Poza este de aici.

Sâmbătă seară ne-am strâns acasă la colega de la HR care ne-a tratat cu grătare de tot felul şi bunătăţi dulci făcute în casă. Ploaie, vin şi multe cookies. Ne-am cinstit pentru o săptămână.

Aştept cu interes ieşirile din capitală, poate o Vamă cu nisip fin şi mare tulbure?

Unde e graniţa dintre munca pentru bani şi banii care aduc fericirea? Cineva zicea că ea este fix momentul în care reuşeşti să faci banii să muncească pentru tine. Cât de greu ajungi acolo? Ajungi vreodată acolo întreg?

Muncim. Muncim la serviciu, muncim după serviciu, muncim noaptea şi în weekenduri. Pentru ce? Pentru bani. Pentru bani? Pentru un trai cât mai bun, pentru satisfacţii profesionale şi pentru a ne permite satisfacţiile personale. Muncim ca să avem tot ce ne dorim, să fim independenţi şi să ne plătim bucuriile. Muncim ca să fim fericiţi.

Dar nu ştim să muncim pntru fericirea lucrurilor mici. Muncim doar pentru “marea fericire” despre care ni s-a zis că ne-o aduc banii. Avem în cap separaţia clară: acum muncesc, apoi mă distrez. Apoi când? Când se opreşte munca pentru bani? Când ai destui? Niciodată, pentru că nevoile se înmulţesc şi se măresc pe zi ce trece şi odată cu fiecare leu pe care-l adaugi venitului. Acum munceşti pentru o casă şi-o maşina. După ce le ai pe astea, munceşti pentru garderoba din ultimul sezon al marelui designer şi pentru excursia exotică de-o săptămână. După ce le ai şi pe astea, munceşti pentru o casă mai luxoasă şi-o maşină mai mare. Poate două. Apoi munceşti pentru copii şi pentru o casă pentru ei. Apoi munceşti să întreţii tot ce ai. Şi tot aşa. Niciodată banii n-o să muncească pentru tine, în timp ce tu stai şi-i cheltui. Întotdeauna va trebui să fii acolo, lângă ei, să-i înmulţeşti, să-i valorifici. Adevărul e că munceşti până mori. Dar când te bucuri de “marea fericire” pe care ţi-ai propus-o îniţial? Niciodată.

Nu sunt adepta hedonismului, nu cred că trebuie să munceşti doar ca să te bucuri acum, fără să-ţi pese de viitor. Nu cred neapărat că tinereţea e pentru distracţii şi vârsta a doua pentru muncă. Dar, trece timpul pe lângă noi, iar noi n-avem ochi decât pentru ce va veni. Din păcate timpul e ireversibil. Banii nu. Iar anumite lucruri, dacă nu le faci la timpul lor, nu le mai poţi face. Părţi importante, din “marea fericire” pe care-o căutăm, apar acum, dar nu ştim să le culegem pentru că alergăm spre marele finish.

Riscăm să ajungem în momentul în care avem bani şi n-avem amintiri, decât cele despre cum i-am făcut. Riscăm să ajungem în momentul în care avem bani şi n-avem cu cine să ne bucurăm de ei, de-adevărat.

Unde e graniţa dintre bani şi fericire? Este în capul nostru. Este momentul când realizăm că nu există o “mare fericire”, ci o sumă de mici fericiri care stau la picioarele noastre. Este momentul când ne dăm seama că viaţa noastră are mai multe aspecte, la fel de importante ca satisfacţia banilor şi că şi ele necesită investiţii de timp şi suflet, în schimbul fericirii pe care-o oferă. Şi-atunci constatăm că nu numai banii aduc fericirea… şi că fericirea nu se măsoară în câţi bani ai în cont. Cât de greu ajungi la graniţa asta mentală? Unii n-ajung niciodată…

]]> http://www.vecinica.ro/2010/05/16/fericire/feed/ 3