…fără să bată să usă, fără să aibă răbdare. A venit vânt vârtej de-a îngheţat sângele în noi.

Încercasem să mă pregătesc moral pentru frunze moarte, ploi, frig, vânt rece şi soare cu porţia, dar pe caniculă e mai greu pentru creier să facă anumite conexiuni cu experienţele anterioare. M-a luat prin surprindere bluza groasă pe care a trebuit s-o trag pe mine în prima dimineaţă de septembrie.

Nu-mi place toamna pentru că-i înşelătoare şi n-am control asupra ei. Uneori mă amăgeşte jucând pe degete vara şi iarna ca la alba-neagra. Ca să nu mai spun că ploaia de toamnă mă deprimă, nu pentru că-aş avea o predispoziţie pentru melancolii, ci pentru că mi se pare total nefuncţională.

Dacă dai un search pe google images cu “autumn” o să vezi paradisul, dar să fim serioşi, numai infuzie de culoare, poteci şerpuite şi dovleci zâmbitori nu vezi într-un oraş pe fugă în plină toamnă. Aşa că, nu mulţumesc!

Un singur lucru bun a adus acest septembrie: voinţa mea de a merge la înot şi depăşirea fricii de-a intra în apă mai adâncă decât înălţimea mea. Mi-am promis c-o să mă ţin.

Unii oameni nu mai ştiu să râdă. Şi se sperie când îi văd pe alţii răzând. Se blochează-n întrebarea “Da’ de ce râd?” şi-ncep să chestioneze o reacţie atât de naturală. De când râsul a devenit o chestie ciudată pe care tre’ s-o arătăm cu degetul?

Mai relaxaţi-vă, mă, că nu vă pică blazonul!

]]> http://www.vecinica.ro/2010/08/31/sa-ne-radem/feed/ 0 http://www.vecinica.ro/2010/08/28/112/ http://www.vecinica.ro/2010/08/28/112/#comments Sat, 28 Aug 2010 08:44:07 +0000 Vecinica http://www.vecinica.ro/?p=2542

Când sunt doi, gustul are sare şi piper.

Când sunt doi, linia orizontului e mai aproape.

Când sunt doi, pielea-i mai încăpătoare.

Când sunt doi, amintirile au culoare.

Când sunt doi, nopţile au sudoare.

Când sunt doi, gândurile au formă.

Când sunt doi, ochii au emoţii.

Când sunt doi, lupta-i mai blândă.

Când sunt doi, timpul e mai agale.

Când sunt doi, uşile-s mai deschise.

Când sunt doi, visele-s mai realitate.

Când sunt doi, lacrimile-s mai amare.

Când sunt doi, jumătăţile au întreg.

:

Când sunt doi, niciunul nu mai e unu.

Azi suntem doi. Noi în doi.

Nu ştiu cum de s-a întâmplat, dar azi a fost a treia oară când am prins sfârşitul unei emisiuni numite “Întâlnire pe întuneric” de pe Prima TV.

Când am văzut emisiunea prima dată, m-a ţinut cu ochii în tv următoarea replică: “Vor conta trei zile de comunicare sau 15 secunde de privit?”. Ei, na, de când se chinuie specialiştii să afle asta! Voi cum reuşiţi? Apoi am înţeles scenariul emisiunii: timp de trei zile, 3 bărbaţi şi 3 femei se întâlnesc în cupluri de câte doi, pe întuneric, iar în a patra zi se văd pentru 15 secunde pe lumină. După acest moment, trebuie să decidă dacă vor să se mai vadă. Fix cum ziceau: contează cele trei zile în care te-ai înţeles bine cu persoana respectivă sau cele 15 secunde în care ai văzut cum arată?

Faza ciudată e că am observat, statistic vorbind, din cele trei ediţii pe care le-am prins, că femeile sunt mult mai influenţate de fizic decât bărbaţii. Odată ce-au trecut de pragul cumunicaţional şi bărbaţii şi-au dat seama că femeia e “de treabă”, pentru ei nu mai contează extrem de mult fizicul ei. Dar, pentru femei, fizicul tipului e decisiv – nu contează dacă a fost ok în cele trei zile de nevăzut, dacă nu arată ca-n poveşti, nu e bun.

Şi mă întreb: ori emisiunea asta e atât de falsă încât e de-a dreptul total pe dos faţă de realitate, ori ceea ce credeam noi că e general valabil e de fapt o preconcepţie? Păi nu ştiam noi despre bărbaţi că pun mai mult preţ pe aspectul femeii decât pe iq-ul ei? Nu ştiam noi că femeile sunt mai indulgente când vine vorba de fizicul bărbatului, că oricum el trebuie să fie doar puţin mai frumos ca dracu?

Ei, uite, în emisiunea asta e  exact invers: ele nu dau doi bani dacă ei nu-s scoşi din reviste, pe când ei trec peste câteva kilograme în plus sau o piele mai ridată dacă şi-au dat seama că ele sunt în stare să facă o glumă bună şi să asculte. Ciudat?

Cum e de fapt în realitate? Cine-i mai indulgent cu fizicul şi cine pune mai mul preţ pe conversaţie? Cum e cu alegerea asta: comunicare vs aspect fizic?

Scriu postul acesta având pe nas noii mei ochelari de vedere: cu ramă neagră şi reflexii verzui. Sunt foarte frumoşi, dar îmi va lua ceva timp să mă obişnuiesc cu ei. Îi port prin casă, încercând să răscumpăr timpul pierdut în care mă uita Dumnezeu cu lentilele pe ochi.

Mi-e greu să văd doar prin dreptunghiurile astea două, să întorc capul când trebuie să văd în părţi şi nu doar să rotesc globul ocular. Îmi simt vederea limitată şi încep să înţeleg mot-a-mot expresia “ochelari de cal”: mă focusez doar pe aspectele importante şi la “îndeochi” (pot s-o numesc licenţă poetică şi să zâmbesc în colţul gurii).

Nu doar în privinţa realităţii ce mi se înfăţisează pe după ochelari aplic metoda “priveşte esenţialul fără detalii derutante”, ci şi în realitatea mai puţin concretă şi palpabilă în care trăiesc. Încerc să-mi ignor nişte păreri care tot mie mi-ar crea furtuni. Încerc să nu analizez/caut nod în papură, ca să nu fiu nevoită să şi argumentez. Nu m-am schimbat prea mult, asta-i clar.

Mă întreb cum ar fi s-avem nişte ochelari care să ne permită să înfrângem miopia socială? Cu ei să putem privi mai departe de reacţii, mai departe de tăceri şi priviri pierdute sau chiar mai departe de cuvinte. Să scăpăm odată de miopia superficială care nu ne lasă să spargem bariere, să înţelegem complet şi să ne arătăm pe noi aşa cum suntem. O pereche de ochelari fancy pe care să-i punem pe nas atunci când vrem cu adevărat să înţelegem atitudinea unui om faţă de noi. Doar când şi dacă ne interesează.

Eu am o curiozitate de genul acesta – explicită şi contextuală – pe care aş vrea să mi-o astâmpăr.

]]> http://www.vecinica.ro/2010/08/04/miopie-sociala/feed/ 2 http://www.vecinica.ro/2010/08/04/lelly-maimuteli-si-altele/ http://www.vecinica.ro/2010/08/04/lelly-maimuteli-si-altele/#comments Wed, 04 Aug 2010 12:26:10 +0000 Vecinica http://www.vecinica.ro/?p=2508

Maimuţica am primit-o cadou de la bunea mea colegă de birou, Tara Duveanu. Pentru că ţine la mine (zice ea ) şi, probabil, pentru că am fost “accidentată” şi-am cam lipsit din birou câteva zile. Eu am fost la fel de impresionată ca şi la celelalte cadouri primite de la ea.

Pe maimuţică am numit-o Lelly pentru că aşa scria pe eticheta ei şi-am făcut-o mascota biroului de juma’ creaţie-juma’ strategie. Am agătat-o de perete pentru c-are coada lungă şi putem fie să boxăm cu ea, fie s-o pupăm în treacăt.

De la Tara am mai primit o insignă cu Muse “de la mama ei” şi nişte imagini simpatice pe care chiar ea mi le-a lipit pe oglinda din spatele biroului meu.

Cum să n-o iubeşti şi cum să nu te duci cu drag la muncă? Eh? Mulţumesc, Tara!!

De prin ‘96 am devenit “chioară” cu acte în regulă. Ţin minte foarte bine ziua în care am avut primii mei ochelari. Era undeva prin octombrie şi mergeam pentru prima dată la un concert 3SudEst (în Focşani, într-o discotecă ciudată care ziua funcţiona ca cinematograf). Aveam 10 ani şi eram complexată. Un complex nou care se adăuga celorlalte mai vechi.

Bineînţeles că n-am purtat aproape niciodată ochelarii în văzul lumii. Nu era grav pe atunci pentru că aveam dioptriile alea vestite pe care le are toată lumea: -0.5. Trecând timpul, ochii mei se forţau tot mai tare ca să vadă, aşa că miopia mea s-a agravat.

În clasa a 12-a, ai mei mi-au făcut cadou de ziua mea, lentile de contact. De atunci, nu m-am mai despărţit de ele, lucru pentru care sunt foarte recunoscătoare.

Şi mai recunoscătoare sunt acum, când am un bandaj pe ochiul stâng. De ce? Pentru că m-au salvat de una din cele mai mari prostii din viaţa mea – care putea avea urmări grave de tot.

Vineri dimineaţa, ajunsă la birou de câteva minute, am încercat să-mi lipesc un cercel albastru care stă rupt de mai bine de un an, dar care se potrivea de minune cu vesta aia de mi-o luasem de câteva săptămâni şi n-apucasem s-o port. Mi-am luat un tub de lipici (un superglue mai ieftin) şi-am încercat să-l desfac. Când tot apăsam eu de nebună ca să înţep folia de aluminiu şi să iasă substanţa, m-am trezit cu superglue-ul în ochi.

Am simţit întâi rece, apoi m-a pocnit gândul “am lentile, trebuie să le scot”. În secunda următoare, eram la baie cu degetele prin ochi, scoţându-mi lentila de pe ochiul stâng. Nu ştiam ce să fac, eram atât de şocată încât nu mai puteam gândi logic. Am coborât la etajul 1, la fetele de la CS, c-o mână la ochiul stâng şi cu vocea gâtuită, cerând ajutor. Am cercetat din nou ochiul, am dat cu apă, apoi am găsit o bucăţică de superglue la baza genelor, pe interiorul ochiului. Când m-am mai calmat, m-am uitat la lentila scoasă şi-am observat că avea urme de superglue întărit. Nu-mi simţeam ochiul foarte afectat, doar că era destul de roşu de la atâta frecat şi machiaj scurs.

Primul gând a fost să mă duc acasă să-mi schimb lentilele, dar la sugestia colegelor, m-am dus la Spitalul de Oftalmologie. L-am sunat pe Radu să vină să mă ia ca să ajung mai repede la urgenţă. Abia acolo am realizat gravitatea accidentului: eram la urgenţă, spunând că mi-a intrat superglue în ochi, iar asistenta turna trei tipuri de picături în ochiul meu stâng. O doamnă doctor s-a uitat cu un aparat şi, calmă în probabila ei plictiseală, mi-a zis că e puţin afectată corneea, dar dacă-mi pun nişte picături în ochi timp de 4 zile, se rezolvă.

Am plecat de acolo clătinându-mă, pentru că pe ochiul meu stâng se lăfăia un bandaj cât China care-mi obtura vederea. Eram totuşi liniştită şi recunoscătoare lentilelor de contact c-au împiedicat grăzăvia. Nu ştiu nici până acum ce s-ar fi întâmplat dacă superglue-ul ajungea în contact direct cu ochiul meu. De fapt, nici nu sunt foarte sigură că n-a ajuns, motiv pentru care luni o să mă duc din nou la un consult, de data asta plătit, la o doamnă care să aibă mai mult timp să mă verifice şi să-mi explice cât de grav este sau nu.

Ca încheiere, după ditamai textul (acum văd că am început să scriu şi-am uitat să mă mai opresc), vă zic şi vouă ce mi-am zis şi mie: staţi departe de superglue! Sau măcar, staţi cu ochii acoperiţi când manevraţi drăcovenia aia de substanţă.

…şi-o mai aştept şi pe a treia ca să pot să intru în toamnă cu moralul ridicat.

Mi-am setat obiectiv pe vara asta: să ajung în fiecare lună la mare. Până acum mi-a ieşit, pentru august trebuie să-mi mai verific încă o dată portofelul şi să-mi rezolv dilema existenţială: a face cerere de concediu sau a nu face cerere de concediu. Să plec la mare sâmbătă ca să mă întorc duminică parcă mai tare îmi zgândăr năravul decât să mi-l ostoiesc.

În iunie am fost în 2 Mai, ajunsă puţin la saturaţie de Vamă şi cu gândul că oricum vor fi nori. Busu s-a înşelat în schimb, iar eu m-am pricopsit cu un semi-bronz, semi-roşeaţă care-au trecut odată cu săptămâna de ploi ce a urmat. Nu mă plâng că escapada n-a fost bună, dar liniştea cu care m-am îmbuibat 30 de ore în staţiunea românească n-a compensat cu oboseala a 10 ore petrecute pe drum.

În iulie (adică de joi până ieri) am fost la Nisipuri, în Bulgaria. Da, exact, acolo unde se duce tot românul să bage-n el la all inclusiv. Şi da, la all inclusive m-am dus. N-am avut chef de nicio vacanţă culturală în care s-alerg de să-mi înghit sufletul şi sincer, între noi fie vorba, nici nu mi-am permis, pentru că n-am putut să-mi rezerv nimic din timp, deci preţurile-mi depăşeau cu mult bugetul. Aşa că am ales să stau degeaba 4 zile, să nu-mi bat capul cu “dar azi ce obiective trebuie să bifăm?”, iar singurul ţel ce l-am avut a fost să uit. Să uit de campanii, pisici roşii, status, facebook, deadline, site-uri, timesheet-uri. N-am putut să mă abţin să nu vânez numărătoarea de Mitsubishi, dar a fost un sport plăcut, căci aşteptările mi-au fost depăşite. Cât despre bulgari, numai de bine. N-am întâlnit chestii care să mă impresioneze (condiţiile şi serviciile le ştiam), dar nici lucruri care să mă şocheze – cum mi s-a întâmplat în Mamaia unde am ţinut morţiş să merg la întoarcere, pentru că nu mai fusesem de cel puţin 5 ani. Prin comparaţie cu România, nisipurile bulgăreşti chiar sunt mai aurii, din multe puncte de vedere.

După ce te îndopi cu-atâta foarte-bine în concediu, lunea la muncă e-o tristeţe generală. Noroc că n-a fost soare pe cer, căci probabil letargia de azi ar fi fost şi mai adâncă.

Una peste alta, azi am salvat celălalt proiect al meu. Mi-am găsit (sau s-a găsit singur) un colaborator pe copywriteri.ro. Nu-s nici eu sigură dacă l-am luat sau a venit el singur, pentru că situaţia a stat cam aşa: acum vreo 2 luni mi-am dat seama că n-am cum să mă ocup singură de site, pentru că n-am prea mult timp disponibil să-i aloc. Mi-am dat seama că am două variante…fie moare treptat (cum din păcate observ că se întâmplă cu blogul ăsta), fie caut pe cineva care să fie dispus să scrie din când în când articole. Prima variantă nu-mi şedea bine, normal, aşa că instant mi-a şi venit în minte numele unei fete cu care vorbisem în repetate rânduri prin intermediul site-ului. Zis şi nefăcut: n-am luat atitudine, nu i-am propus nimic, am stat şi-am aşteptat de la Guvern să se mărească ziua cu încă 3 ore (minim – să am şi eu timp, când ajung seara acasă, să hrănesc pisica, să fac duş şi să scriu şi pe site).

Daaaar, cum aşteptarea moarte n-are (aşa mi-a venit să zic acum, pun pariu că asta nu e vorbă înţeleaptă), uite că m-am şi trezit în inbox cu un mail de la respectiva fată care-mi propunea cam acelaşi lucru: să scrie pe site din când în când informaţii pe care le-a acumulat elaborând licenţa (pe un subiect de copywriting, normal) şi despre alte te-miri-ce-campanii au mai făcut alţii. Mi-am zis că asta mi-e soarta şi că, dacă potrivirea a fost atât de mare, atunci aşa trebuie să fac: să-mi iau colaborator şi să împart responsabilităţile şi satisfacţiile cu cineva.

Acel cineva, pe numele ei Oana Filip, este o fată foarte simpatică din Iaşi care vrea să facă lucruri bune, noi, interesante. E pasionată de publicitate şi are destul entuziasm şi nebunie încât să vrea să pornească pe drumul ăsta. Eu îi mulţumesc pentru faptul că, pe propria răspundere, s-a băgat într-un lucru destul de molipsitor şi că, astfel, mă ajută pe mine să fiu mai împăcată cu mine că n-am omorât în faşă un proiect cu potenţial.

Sper din tot sufletul ca acest demers să fie cu noroc şi stea în frunte şi, totodată, pentru că împart responsabilitatea cu altcineva, sper să mă impusioneze şi pe mine să revin la împătimirea cu care scriam odată despre copywriting.

Săptămâna trecută am dat examenul de disertaţie şi-am luat 10. Odată cu nota asta, se încheie un capitol major din viaţa mea: şcoala. După 17 ani de tocit coatele pe băncile ei, ar trebui acum să număr beneficiile. Am trei diplome, ce fac cu ele? Probabil că nimic esenţial. Job am, plan cincinal am, ambiţia e cât cuprinde.

Mi-am cam dat eu seama, de-a lungul ultimilor ani, că sistemul de învăţătânt e cam degeaba. Adică, faci o şcoală, îţi dai silinţa să înveţi ceva din ea, dar fără muncă multă pe lângă, n-ai nicio şansă să acumulezi ceva realmente aplicabil. Plecând de la acest principiu, momentan nu mai intenţionez să mă mai apuc de niciun alt master sau doctorat, dar am o vagă senzaţie că la un moment dat mi se va face dor, aşa că nu spun niciodată, niciodată.